Deci, duminica trecuta a plouat zdravan, torential chiar, dupa o saptamâna de canicula si vreo trei de seceta. Luni a fost frumos, în mare. Marti la fel, cald, dar suportabil, pentru ca dupa masa cerul a fost mai mult acoperit. Miercuri a plouat mocaneste de dis de dimineata pâna seara, aproape fara întrerupere, când mai slab, când mai intens, dar marunt. Joi a fost frumos. Vineri, ziua a început tot fain. Ia sa fac eu o mica excursie pâna în padurea din spatele gradinilor, poate gasesc niste ciuperci, conditiile prealabile necesare parând a fi fost îndeplinite. Ma echipez cu cizme de cauciuc (ca sa pot trece prin mlastina ce s-a format sub râpa de când - de ani buni, adica - nu s-a mai îngrijit nimeni de pârâiasul care coboara din Hula Amnasului), îmi pun aparatul foto la curea, mobilul în buzunarul din spate al pantalonilor, iau o galeata si pornesc la drum. Când ajung dincolo de micul pârâu, am din nou ocazia sa regret ca nu posed si o maceta - coada calului (care în saseste se numeste coada mâtei) e cât mine de „lunga” si ce-a mai crescut pe lânga cât mine de înalt ori chiar si mai si! Ajung, în cele din urma, sus, pe platou. Care, slava Domnului, e cosit frumos de tot, fânul strâns în baloti din aia mari, asa ca ajung în doi timpi si trei miscari la intrarea în padure. Intru. Urc pe drumul principal un pic, apoi ma abat în lateral, caci îndeobste nu gasesti ciuperci în mijlocul drumului. Prima impresie: ceva nu-i în ordine aici! În mod normal, trebuia sa fi vazut deja macar doua - trei ciuperci, fie si de alea vechi, roase de melci si viermi. Zero. Nici picior de ciuperca. Urc si urc, nimic. De niciun fel. Nici comestibile, vreo pâinisoara, ceva, vreun hrib, nici necomestibile ori chiar otravitoare. Ce naiba, frate? Nu se poate asa ceva. Este incredibil! Cred ca urcasem deja macar vreun kilometru prin padure si nu gasisem nicio urma de ciuperca (!?), apoi, ce sa vezi, în mijlocul unuia dintre drumurile batute, care duce spre o bucata de padure unde cândva, prin anii comunismului, s-au plantat pini, o ciuperca batrâna. Scot mobilul, o pozez: este, ma. Exista! Iaca, padurea nu-i chiar tabula rasa în materie de ciuperci. Atâta doar ca asta, prima (poate un Butterpilz, adica turta vacii), e vai de capul ei de veche. Evident, unde-i una, mai e si alta. Si-au mai fost chiar doua: de, vazusem, deci, trei ciuperci uscat-scofâlcite pe o raza de un kilometru!? ´ Am coborât, alegând, desigur, alt traseu. Cu acelasi rezultat: nimic. Zero barat. Asta e, o sa ajung pentru prima oara acasa fara nici o singura ciuperca în galeata! Deja ma apropiam de iesirea din padure, mergeam de acum fix pe drumul batut de tractoare, vorba aia, ma lamurisem, nu mai avea niciun rost sa umblu aiurea prin desis, când, hait, na, poftim, a patra ciuperca fix tot în mijlocul drumului!? O pâinisoara veche, mâncata de viermi - evident, am pozat-o si pe dânsa. Iar când am ridicat privirea, sa dam de minune, cum ar fi zis mama (exact asa, în limba româna), o pâinisoara (sau o vinetica în varianta verzulie) maricea imediat în dreapta drumului! Am fotografiat-o, desigur, numaidecât si pe asta, doar era abia a cincea ciuperca si, dupa ce am verificat-o, am constatat ca era, dincolo de-un „colt” nitel ros pe dedesubt de vreun melc, intacta si valida! Iaca, nu mergeam acasa chiar cu galeata goala, nu? Dar stai asa, unde-i una buna, trebuie sa mai fie si alta. Nica. Am mai gasit eu si o a treia pâinisoara, dar veche si gata mâncata de viermi. În concluzie, am mers dupa ciuperci în padurea din care cu patru ani în urma ma întorsesem cu o corfa aproape plina de hribi (hribi pe care pâna-n anul ala nici nu vasusem vreodata pe acolo!) si m-am întors cu una bucata de ciuperca! Pe care am prajit-o tacticos si zau daca n-a fost cea mai buna ciuperca pe care am mâncat-o în ultimii ani! Michael Astner este poet, traducator si publicist
