Organizat de un grup de tineri cercetatori, filologi si istorici, la Iasi s‑a desfasurat recent un remarcabil colocviu stiintific dedicat centenarului nasterii Monicai Lovinescu. În tacerea semnificativa a autoritatilor politice, culturale si academice, centenarul nasterii Monicai Lovinescu (1923‑2008) risca sa treaca neobservat daca nu ar fi fost marcat, în presa si în diferite locuri din tara, prin câteva initiative mai degraba private. Punctul culminant al evocarii uneia dintre marile personalitati ale istoriei recente a românilor a fost reprezentat de seara aniversar‑comemorativa din 19 noiembrie a.c., organizata la Ateneul Român de catre Fundatia Humanitas Aqua Forte si transmisa în direct de postul de radio România Cultural. Dezinteresul oficialitatilor si al marii majoritati a populatiei fata de acest eveniment este elocvent pentru incapacitatea societatii românesti de a‑si asuma autocritic si responsabil sechelele lasate de cele patru decenii de regim comunist, agravate si „completate” cu alte „achizitii” din era post-totalitara. Oportunismul, lichelismul, sforaielile patriotarde, spiritul de gasca, tâfna mitocaneasca, agramatismul si coruptia generalizata la „clasa politica” actuala, îndobitocirea claselor de jos, prostituarea multor intelectuali preocupati sa ocupe o pozitie cât mai lucrativa din reteaua de sinecuri de la stat, pervertirea valorilor, incultura crasa si mercantilismul tinerilor sau mai putin tinerilor manageri sau antreprenori, la care se adauga emergenta gândirii politice corecte si spalarea pe creier a adolescentilor si a tinerilor, încurajata din ce în ce mai eficace de unele voci agresive din presa si din spatiul academic-universitar, toate acestea sunt „valori” situate la antipodul a ceea ce Monica Lovinescu a reprezentat si înca reprezinta: onoare, intransigenta etica, civilitate, curaj civic, tarie de caracter. Prin urmare, pare cum nu se poate mai normal ca Monica Lovinescu sa fie ignorata de cea mai mare parte a contemporanilor ei, a „oamenilor simpli”, pentru care ceea ce depaseste nivelul lor de întelegere este neinteresant. La fel de normal mi se pare si faptul ca Monica Lovinescu este detestata, ca persoana si ca simbol, de cei mai multi dintre cei care o cunosc si înteleg ceea ce ea reprezinta. Cum ai putea sa nu urasti pe cineva a carui efigie este înfipta ca un ghimpe în constiinta ta, pe cineva care îti dovedeste ca o alta viata, mai demna si mai onorabila decât mizerabila ta existenta a fost posibila? Mai ramâne minuscula minoritate a celor care, întelegând‑o si simtindu‑se reprezentati simbolic de ea, o pretuiesc si o iubesc neconditionat. Daca printre eventualii cititori ai acestor rânduri se va nimeri vreun tânar binevoitor care nu a parcurs desertul comunist, îmi permit sa schitez, în câteva rânduri, un portret al Monicai Lovinescu. Unica fiica a marelui critic literar Eugen Lovinescu, Monica si‑a trait copilaria si adolescenta în casa parinteasca, în ambianta de rafinament intelectual a Cenaclului „Sburatorul”, initiat si condus de tatal sau, unde a avut prilejul sa cunoasca pe multi dintre marii scriitori români interbelici, între care îi mentionez pe cei al caror nume ar trebui sa se gaseasca în manualele scolare: Hortensia Papadat‑Bengescu, Tudor Vianu, Ion Barbu, Liviu Rebreanu, George Murnu, Gh. Calinescu, Anton Holban, Camil Petrescu. În 1947, tânara absolventa a Literelor bucurestene, Monica Lovinescu fuge din România in extremis, în momentul în care dictatura proletariatului se instalase, pare‑se, definitiv. Alegând sa poarte la Paris povara exilului si casatorindu‑se cu Virgil Ierunca, scriitor care îi va deveni deopotriva si tovaras de idealuri, începe, pe la începutul anilor ’60 o lunga colaborare la postul de radio Europa Libera, impunându‑se, în scurta vreme si pentru o lunga perioada de timp, drept vocea cea mai cunoscuta si mai credibila a exilului intelectual românesc. Ma numar printre aceia care, practic, din adolescenta, continuând apoi cu studentia si cu primul deceniu al vietii active, am „simtit” gustul lumii libere si al culturii autentice si nepervertite, prin vocea Monicai. Splendida fraza muzicala a compozitorului baroc Georg Philipp Telemann, transmisa în eter ca semnal al emisiunii ei Teze si antiteze la Paris, declansa în sufletul ascultatorului o indicibila stare de confort, de asteptare înfrigurata si de încredere niciodata dezmintita. Cu o voce puternica si grava, cu o dictie impecabila si o frazare de o precizie clasica, Monica Lovinescu te informa saptamânal despre ceea ce se petrecea realmente important în cultura europeana, dar si în cultura româna la... Bucuresti! Numai ca, departe deopotriva de fanfaronada propagandistica, dar si de expresia aluziv-esopica practicata de unii scriitori „mai curajosi” din tara, Monica îsi permitea sa spuna lucrurilor pe nume, fara compromisuri si jumatati de masura. În plus, ascultatorii ei mai tineri, între care ma numaram si eu, nauciti de stridentele limbii de lemn instaurate în spatiul public de acasa, receptionau cu entuziasm normele unui altfel de discurs, cel interbelic, deosebit parca, prin sintaxa, lexic si frazare de cel din tara. Pe scurt, afirm ca Teze si antiteze la Paris, împreuna cu emisiunea, de asemenea saptamânala, Povestea vorbei: pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate a lui Virgil Ierunca, au fost pentru mine o completare necesara a formarii mele de filolog si intelectual. Dincolo de modelul uman si intelectual pe care îl propuneau ca atare, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca ne conectau pe calea undelor la miscarea de idei din Occident, de la ei auzind pentru prima data de numele unor gânditori precum Hannah Arendt, Alain Besançon, André Glucksmann, Bernard Henri Lévy care ne faceau sa întelegem esenta inumana a totalitarismului comunist. Tot ei ne informau pe larg, citind chiar la microfon din operele lor, scriitorii sovietici dizidenti, de la Alexandr Soljenitîn la Varlam Salamov. Dovada de netagaduit ca emisiunile Monicai Lovinescu aveau un puternic impact în România captiva, cel putin în rândurile elitei intelectuale a vremii, au fost persecutiile intense si multiple, calomniile incredibile si abjecte pe care presa oficiala de la Bucuresti le emiteau fara întrerupere la adresa lor. Aceste persecutii au culminat cu agresiunea fizica la care Monica Lovinescu a fost supusa prin 1977, în fata casei sale din rue François Pinton, Paris, de catre niste agenti palestinieni trimisi de Securitatea ceausista. În cei peste saizeci de ani de activitate febrila la microfonul Europei Libere, Monica Lovinescu si‑a scris sutele de texte (eseuri, comentarii cultural-politice, recenzii si cronici literare, evocari, pagini memorialistice) pentru a fi rostite si nu tiparite. Este foarte probabil ca, daca destinul nu i‑ar fi rezervat bucuria de a supravietui prabusirii comunismului, numele si faptele sale sa fi ramas doar în memoria contemporanilor sai si poate în vreun paragraf din cartile de istorie. Miile de pagini tiparite dupa 1989 în numeroase volume alcatuiesc însa o opera cu totul remarcabila atât din punct de vedere literar, cât mai ales ca marturie de prim rang asupra zbuciumatei istorii a României din a doua jumatate a secolului al XX‑lea. Aceste gânduri mi‑au fost provocate de participarea la o memorabila manifestare academica organizata, în zilele de 20 si 21 noiembrie a.c., de catre un grup de tineri cercetatori de la Institutul de Filologie Româna „Alexandru Philippide”, Biblioteca Filialei din Iasi a Academiei Române si Catedra de Literatura Româna a Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, sub genericul Centenar Monica Lovinescu (1923‑2023). Memoria, între teze si antiteze. (Va urma) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
