„Nina, Nina, stii ca o sa ma întorc în Ucraina? O sa va fie dor de mine?”. Întrebari la care în urma cu sase luni nu s-ar fi gândit nimeni rasuna acum pe holurile Scolii Gimnaziale „Veronica Micle” din Bucium. Nu pentru ca n-ar fi sperat nimeni ca razboiul lansat de Rusia împotriva Ucrainei se va sfârsi, ci pentru ca unii copii refugiati ucraineni nu aveau o casa la care sa se întoarca înca dinainte ca primele rachete sa treaca peste Nistru. V-am mai spus povestea lor: 43 de copii institutionalizati din Ucraina au ajuns la finalul lunii martie 2022 în Iasi, si de atunci sunt cazati într-un centru al Directiei Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului Iasi. Au plecat noaptea, când bombardamentele rusilor s-au apropiat de oras, prin fundatia Hope and Home for Children. Au mers cu un tren neîncalzit spre Polonia, doar pe întuneric, cu luminile stinse în vagoane, au trecut granita pe un podet de lemn din Maramures si de la finalul lunii martie 2022 sunt la Iasi. 63 de persoane în total, 20 de adulti care însoteau 43 de copii proveniti din familii cu probleme, cu parinti alcoolici, unii orfani, altii pur si simplu abandonati. Au renuntat cu totii si la putinul pe care-l cunosteau – prietenii si orasul în care locuiau. Dar acum, la finalul lunii mai, 12 dintre acesti copii se vor întoarce acasa. Plini de bucurie, acestia îi întreaba zilnic pe educatorii lor de la Salvati Copiii daca le va fi dor de ei si daca vor putea sa vina sa îi viziteze. Iar Nina Andrian, una dintre angajatele organizatiei, care lucreaza zi de zi cu acesti copii, a povestit pentru „Ziarul de Iasi” ca nu are cum sa fie o despartire trista. Pentru ca bucuria copiilor e dubla: nu doar ca se întorc în Ucraina, ci se întorc în sânul unei familii, asa cum nu au mai fost de ani de zile. „Pentru ei, asta înseamna întoarcerea acasa, vor foarte mult sa îsi gaseasca o familie, cei mici în special. Ne întrebau în fiecare zi – când plecam acasa? Dar pentru ei acasa nu însemna orfelinatul din care au venit, era sentimentul acesta... nu trece o zi fara sa apara întrebarea. Acasa înseamna sansa de a gasi o familie, fiindca au înteles ca aici, în România, procesul de adoptie e imposibil pentru ei. Astfel ca cei 12 copii care se întorc în Ucraina la finalul lunii mai au gasit fie asistenti maternali, fie familii adoptive si sunt foarte, foarte fericiti”, a explicat Nina Andrian pentru „Ziarul de Iasi”. Irina si familiei ei nu stiu daca se vor mai întoarce definitiv în Ucraina Ne-am întâlnit cu Nina si cu doua colege din Ucraina la centrul din Copou al Salvati Copiii, care este destinat în mare parte activitatilor educationale pentru refugiati. Nina, Viktoria si Irina lucreaza cu copiii care au venit în România din Dnipro si învata acum la Scoala Gimnaziala „Veronica Micle” si spun ca progresul din ultimul an este unul cu adevarat fantastic. Cele trei angajate care lucreaza cu copiii din Dnipro: Nina Andrian, Viktoria Litvinenko si Irina Kirichenko Irina Kirichenko a ajuns la Iasi la sase luni de zile dupa ce a început razboiul, dar a plecat din Harkov înainte ca primele bombe sa zguduie orasul. A locuit pentru sase luni de zile la Ungheni, în Republica Moldova, unde a lucrat la o fabrica, dar a venit în capitala Moldovei de pe partea de Vest a Prutului împreuna cu parintii ei si cei doi copii ca sa se întâlneasca cu sotul ei. Acesta este marinar si era într-o misiune în ape internationale când a început razboiului, iar când s-a terminat, el a venit cât de aproape a putut de Ungheni: la Iasi. Irina lucra în Ucraina cu copii în gradinite, fiind psiholog si logoped, si a spus pentru „Ziarul de Iasi” ca nu i-a venit sa creada când i s-a oferit sansa de a face acelasi lucru pe care-l facea acasa, dar într-un loc în care copiii si familia sa îi fie în siguranta. Lucreaza cu copiii institutionalizati ajunsi în România din Dnipro, la Scoala „Veronica Micle”, unde Salvati Copiii se lupta sa le asigure toate conditiile pentru ca sederea în România sa fie un soc cât mai mic pentru ei. Viktoria si Irina sunt specializate în psihologie si lucrau în Ucraina, înainte sa se refugieze la Iasi, tot cu copii în diferite centre sau scoli „Sunt ore de româna, de ucraineana, de matematica, de stiinte ale naturii si de abilitati practice. Eu predau la grupul cu copii pe învatamânt primar, mai este unul pentru prescolari si unul pentru gimnaziu. Ce pot sa va spun despre ei: au facut un progres enorm din noiembrie, de când lucrez cu ei. La început erau ca niste arici micuti, aveau tepi în jurul lor, erau închisi în ei, iar acesti tepi îi foloseau si între ei cumva, ca sa se protejeze, desi erau ca o familie acolo. Însa nu puteau sa gaseasca un limbaj comun. Si noua ne-a fost greu la început sa construim aceasta punte”, povesteste Irina. Nina a fost traducatorul nostru în aceasta discutie si a confirmat ca cea mai mare evolutie a copiilor a fost la nivel de perceptie: au înteles ca trebuie sa vina la scoala, care e rolul educatiei pentru ei. La început, în fiecare zi întrebau acelasi lucru: „de ce trebuie sa venim la scoala asta?”, „de ce trebuie sa îmi fac temele?”, „de ce trebuie sa scriu la scoala?”. „Conteaza mult rutina: vin, socializeaza cu ceilalti copii din scoala, împart gustarea, gasesc solutii la conflictele minore care apar în clasa – toate aceste situatii îi ajuta pe ei sa creasca si sa se dezvolte pe plan personal si social. Acesta este progresul cel mai mare – nu aveau o viziune asupra vietii si asupra scolii, nu întelegeau de ce ti-ar trebui scoala, ce poti sa înveti aici si la ce vei avea nevoie de ea”, povesteste Nina. „Noi de ce nu putem sa ne întoarcem acasa?” Doar ca nu totii copiii gândesc la fel, explica Nina si Irina. Cei mici le povestesc ca au auzit pe retelele de socializare ca nu mai e la fel de rau în orasul lor, ca nu se mai bombardeaza, nu mai sunt atacuri si ca familiile din Iasi se pot întoarce acasa pe perioada verii. „Si ne întreaba mereu – dar noi de ce nu putem sa ne întoarcem?”. În acelasi timp, copiii mai mari, care sunt înscrisi în tot felul de cluburi, au învatat limba, sunt asimilati în sistemul de învatamânt spun ca nu ar vrea sa plece din România si mereu se întreaba de ce copiii mai mici „nu vad si ei aceste oportunitati”. CITITI SI: Cum înveti într-o tara straina, fara sa cunosti pe cineva, fara sa stii limba sau o limba intermediara. Exemplul a 39 de copii sositi la Iasi Asa este si cazul celor doi copii ai Irinei: dupa sase luni petrecute în Ungheni, în Moldova, s-au îndragostit de Iasi si nu ar vrea sa mai plece. Sunt înscrisi la cluburi de gimnastica, sport, canto si kickboxing, unde interactioneaza cu copiii români. Oricum, spune Irina, întoarcerea în Ucraina va fi complicata pentru familia ei chiar daca s-ar termina razboiul si mâine: blocul în care locuiau în Harkov a fost lovit de tirul de artilerie si are probleme structurale, toate geamurile fiind sparte. Renovarea va dura ani, timp în care „nu putem sa stam într-un apartament în chirie daca nu avem un loc de munca. Si, în plus, ne place în România”, a completat femeia. Primele luni în România: un soc pentru copiii refugiati Si Victoria Litvinenko spune ca este enorm de recunoscatoare pentru sansa oferita de Salvati Copiii sa faca în România aproape acelasi lucru pe care-l facea acasa. Provenita din Jîtomîr, un oras ucrainean aflat la 100 de kilometri de Kiev, spre granita cu Belarus, Victoria lucra ca psiholog specializat în consilierea copiilor cu dizabilitati, de forme usoare pâna la cei diagnosticati cu sindroame neurologice precum Down. A lucrat mult si cu copiii institutionalizati si marginalizati, încercând sa lupte pentru reintroducerea lor în societate. Iar, la Iasi, face exact acelasi lucru cu copiii din Dnipro, despre care spune ca s-a atasat poate mai mult decât ar fi trebuit. O parte dintre copiii institutionalizati refugiati din Dnipro la Iasi, aflati sub îngrijirea DGASPC Iasi si cazati la centrul din Bucium Fuga ei din Ucraina a fost una extrem de complicata, fiindca initial nu a vrut sa-si paraseasca orasul. Si-a dus cei doi copii, baieti, de 16 ani, într-un oras de la granita cu Republica Moldova, si s-a uitat cum Rusia a distrus aeroportul militar, cel civil si o fabrica de tancuri din preajma orasului ei. În trei saptamâni, oamenii care nu fugisera înca prin Polonia au fost încercuiti, orasul a ramas fara resurse elementare: hrana si apa, iar ea s-a dus în cautarea copiilor. Împreuna cu ei au trecut granita în Moldova si, de acolo, la Iasi, de unde Victoria a lucrat ca voluntar la Vama Sculeni sau în diferite proiecte. O parte dintre copiii institutionalizati refugiati din Dnipro la Iasi, aflati sub îngrijirea DGASPC Iasi si cazati la centrul din Bucium „Primele luni, copiii din Bucium au fost în stare de soc. Era o bariera lingvistica pe care altii de vârsta lor, care au ajuns în Polonia, spre exemplu, unde limbile sunt mai apropiate, nu au întâmpinat-o. Dar au fost multe impedimente pentru adaptarea si integrarea lor. Dupa perioada de soc au început sa mearga la cursuri de limba româna, la activitati, au facut progresul de adaptare, iar la un an de stat în România as spune ca sunt într-o situatie buna”, povesteste Victoria. Îngrijorari mari din toamna: cum vor fi echivalate studiile? Aceasta spune ca toti copiii, îngrijitorii lor, cât si parintii cu care aceasta mai face sedinte de consiliere psihologica, sunt îngrijorati de anul scolar care va începe în toamna. Toate semnele, spune ea, arata ca Ministerul Educatiei din Ucraina le va spune copiilor ca trebuie sa se întoarca sa învete în tara vecina daca vor sa promoveze anul, iar ca studiile din România nu le vor fi recunoscute, decât daca le vor face în paralel cu cele din Ucraina. Cât despre ea, scopul este sa ramâna în Iasi pâna la finalul razboiului, sa vada cât mai multe povesti cu final fericit precum cea a celor 12 copii care se întorc în familii noi, în Ucraina. Iar apoi se va întoarce si ea si va începe mai multe proiecte, inclusiv cursuri de limba româna, pentru „a face niste punti de legatura între România si Ucraina; ne-ati ajutat foarte mult si macar atât putem sa facem la rândul nostru”. Mai sus, fotografii din centrul celor de la Salvati Copiii aflat în Copou, unde desfasoara mai multe activitati educationale * Acest material a fost realizat în cadrul proiectului „Educatia media - instrument pentru cresterea abilitatilor de participare civica a adolescentilor (faza 2) - Sprijinirea comunitatilor pentru a fi mai bine protejate de infodemie”, implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), cu sprijinul UNICEF. Opiniile exprimate în acest articol apartin autorilor si nu reflecta neaparat pozitia CJI si UNICEF.
