Ceea ce a lipsit din toata zarva a fost vocatia prieteniei: aceea despre care vechii greci spuneau ca se înrudeste cu virtutea adevarata si care, pentru un crestin, nu poate fi decât personala. Etichetele, zeflemeaua si blestemul, ideologia si falsul spirit comunitar au facut sa dispara identitatile concrete. Sarbatoarea Învierii Domnului de anul acesta a fost una plina de zarva. Domnii Adrian Papahagi si Teodor Baconschi si-au ridicat tara în cap propunând spre discutie în Sfântului Sinod ca data Pastilor sa fie calculata, precum data Craciunului, dupa calendarul „cel nou”, împreuna cu crestinatatea apuseana. Am semnat si eu acea „petitie” si am facut-o cu mare bucurie si mândrie. Nu mi-am închipuit însa ca ar fi putut sa urmeze înclestarea care a fost. Toti au iesit ciufuliti din cearta nationala pe care a stârnit-o aceasta initiativa. Cum era de asteptat, discursul stiintific, astronomico-matematic nu a contat. Cifre multe, poezie putina. Nu merge. În schimb, celelalte „argumente” au ocupat rapid scena. Câteva observatii as vrea sa fac. Pe de o parte, se remarca severa împartire a frontului: intelectualii de-o parte, traditionalistii (crestinii!) de cealalta. Fara nuante si puncte de intersectie. Or, ce poate fi mai fals? „Semnatarii” stiu, mai toti, ca cea de pe urma culme a gândirii este aceea de a medita, cu bucurie si smerenie, asupra transcendentei; de cealalta parte, crestinismul cunoaste, în toata istoria lui, momente speculative inegalabile, savârsite de mari învatati ai vremii. Opozitia invocata de-a lungul bataliei este falsa si nascatoare de sofisme. Pe de alta parte, lipsa de sensibilitate si cuvântul ascutit, nemilos au luat locul taifasului calm si binevoitor. Tulburarea produsa în Biserica este reala si întristatoare, însa nu datorita problemei ridicate, ci datorita nestiintei noastre de a ne vedea aproapele în lumina Evangheliei. Primul gând pe care am ajuns sa îl avem este ca celalalt ne vrea raul, fiind condus doar de interese vrajmase si intentii razboinice. De aceea, calcularea datei Pastilor a fost repede confiscata într-un joc politic, într-o miza a razboiului din Ucraina, mai mult, a celui global, care se poarta în subterane. Discutia calma si roditoare a fost cu neputinta deoarece, înainte de a fi deschis dialogul, se „stia”: „intelectualii” sunt sorosisti, „crestinii” sunt putinisti. Iarasi, o uluitor de strâmba reductie, folosita de ambele tabere. Faptul ca razboiul de lânga noi a ajuns sa se duca si în curtea bisericii, învrajbind ierarhi si comunitati, este o povara si o tulburare pe care, dupa câte se vede, nimeni nu este de-ajuns de vrednic sa le spulbere. Ceea ce a lipsit din toata zarva a fost vocatia prieteniei: aceea despre care vechii greci spuneau ca se înrudeste cu virtutea adevarata si care, pentru un crestin, nu poate fi decât personala. Etichetele, zeflemeaua si blestemul, ideologia si falsul spirit comunitar au facut sa dispara identitatile concrete. Regimentele au luat locul persoanelor. Marile proiecte culturale si istorice au redus la tacere vietile individuale, iar ideile au înlocuit chipurile. Si astfel, lupta care s-a dat a scos tot ceea ce era mai urât (mai superficial, adica) din fiecare participant. Cred ca cel mai puternic argument care ar fi putut intra în discutie (si nu a intrat decât partial) ar fi fost acela ca prieteni aflati în colturi straine ale crestinatatii îsi doresc sa se bucure împreuna de Învierea Domnului, izvorul comun al vietii lor launtrice. Imaginea miraculoasa a Papei Ioan Paul al II-lea si a Patriarhului Teoctist îmbratisându-se cu bucurie pare foarte îndepartata; la fel, si prietenia adânca dintre Patriarhul Athenagoras si Papa Ioan al XXIII-lea. Asta pentru ca atât ecumenistii „intelectuali”, cât si anti-ecumenistii „traditionalisti” aleg sa se dea de ceasul mortii dupa principii si nazuinte epocale, în loc sa fie atenti la vietile celor din preajma lor. Aici, în aceasta lume mica, bucuria Învierii se împartaseste împreuna cu celalalt, indiferent de data sau de loc. Si toti, ortodocsi, catolici si protestanti, pot sa sarbatoreasca, sa vorbeasca si sa cada chiar uneori de acord (alteori, evident, nu) cu privire la taina cea nepatrunsa a cerului care îi cuprinde pe toti. Ramâne sa asteptam cu rabdare hotarârea Sfântului Sinod. Unii dintre noi, cu speranta ca ea va fi atenta mai degraba la prieteniile decât la nepotrivirile noastre. Text aparut în sectiunea EDITORIAL a Ziarului de Iasi
