Chiar daca va mai dura pâna sa se întâmple, istoria pare decisa: nu mai avem de ales decât sa strângem rândurile Europa se schimba masiv si, odata cu ea, si soarta României. Pâna sa înceapa razboiul din Ucraina, starea de spirit din Europa era cea a unui depresiv bântuit de gânduri sinucigase. Cam de pe acum un deceniu , tot ce parea sa ne tina laolalata ca europeni, sentimentul ca nimic nu ne mai poate întoarce din drumul unificarii, proces pornit imediat dupa caderea zidului Berlinului, se dilua de la an la an. Brexitul care parea sa molipseasca toata Europa, criza emigrantilor si odata cu ea criza de încredere în capacitatea insitutiilor europene si a guvernarilor democratice de a fac fata unui viitor tot mai imprevizibil si mai instabil, revirimentul nationalismului si protectionismului economic, ascensiunea liderilor de mâna forte gata sa puna la pamânt libertati care pareau definitiv câstigate, toate acestea conturau tablou unei Europe în disolutie. Azi, la un an dupa ce Putin a dat ordinul de invazie a Ucrainei, Europa pare sa renasca si sa devina, vorba aia, nu doar ce-a fost cândva ci chiar mai mult decât atât. E o consecinta neprevazuta a acestei tragedii care s-a abatut peste capul Ucrainei, dar asa se întâmpla mereu în istorie. Când ceva se pierde, undeva în alta parte, aparent fara nicio legatura, altceva se câstiga. „Încercarea presedintelui rus Vladimir Putin de a restabili imperiul rusesc prin recolonizarea Ucrainei a deschis usa unei Europe postimperiale.”, scria recent istoricul britanic Timothy Garton Ash, într-un articol publicat de Foreign Affairs. Iata perspectiva cea mai plauzibila asupra viitorului Europei: un nou imperiu, unul care, desi pastreaza unele caracteristici ale vechilor imperii, ar fi de fapt o premiera istorica. Pentru ca vorbim de data asta de un imperiu „bazat pe apartenenta voluntara si pe consimtamântul democratic”. Desi, cum constata Timothy Garton Ash, majoritatea europenilor se feresc de termenul „imperiu”, considerându-l ca fiind ceva ce apartine unui trecut întunecat, intrinsec rau, nedemocratic si neliberal, procesul început odata cu extinderea UE spre Est dupa caderea comunismului este despre asa ceva. Despre recompunerea unui imperiu, caruia decomdata va trebui sa-i spunem, din lipsa altui termen, postimperial. Extinderea teritoriala a UE incluzând Balcanii de Vest, Moldova si Ucraina, ceva greu de imaginat pâna la invazia ruseasca din tara vecina, a devenit aproape o certitudine. Chiar daca va mai dura pâna sa se întâmple, istoria pare decisa: nu mai avem de ales decât sa strângem rândurile. Iar extinderea NATO, cealalta institutie pilon a civilizatiei occidentale, va urma acelasi curs. Va fi o integrare totala care va cuprinde si SUA, cel putin pe partea de securitate militara, dar si Canada, care, de ce nu, ar putea fi si ea parte a UE de la un moment dat. Istoricul britanic, unul dintre cei mai reputati analisti în relatiile internationale, crede ca ceea ce forteaza cumva Europa sa fie un imperiu asa zis postimperial, într-un „parteneriat strategic cu un imperiu postimperial american”, e o dubla nevoie: cea de a preveni revenirea unui imperiu rusesc în declin si cea de a tine în frâu si de a face fata unui imperiu chinezesc în ascensiune. Cum va arata o asemenea Europa, imperiu postimperial, e o discutie în plina desfasurare. Cert e ca va fi nevoie de multe reforme structurale la nivelul UE, printre care si cea privind mecanismele de luare a deciziilor, dar niciuna nu va trebui sa afecteze caracterul ei liber si democratic. Odata cu finalizarea extinderii spre est, „o parte mai mare din Europa geografica, istorica si culturala decât oricând pâna acum va fi reunita într-un singur set interconectat de comunitati politice, economice si de securitate”, estimeaza reputatul istoric britanic Timothy Garton Ash. Sau, citându-l pe Dmytro Kuleba, ministrul de externe al Ucrainei, „Uniunea Europeana va fi prima încercare din istorie de a construi un imperiu liberal”.
