„There is no dark side of the moon. Matter of fact, it's all dark.” (Gerry O'Driscoll, portarul studioului Abbey Road din Londra, la finalul înregistrarii.) În urma cu exact o jumatate de secol (masura corecta pentru Jubileu!), pe 1 martie 1973, era lansat un album de rock progresiv care va face istorie. Un album-concept care sintetiza conjunctia fasta dintre creativitatea inovatoare, muzicala si poetica, a lui Roger Waters si interpretarea stralucita, din punct de vedere instrumental si vocal, a cuplului David Gilmour/ Richard Wright pe tesatura ritmica a lui Nick Mason. Dark Side Of The Moon realiza însa nu numai omogenizarea geniala a sound-ului Pink Floyd, ci reprezenta si o rupere de ritm în cultura timpului, nu numai în muzica rock, care anticipa sunetul secolului viitor. De altfel, una dintre primele explicatii ale succesului acestui disc si a fascinatiei pe care înca o mai degaja chiar la cincizeci de ani de la conceperea lui e, între multe altele, faptul ca înseamna mai mult decât muzica, ca provoaca publicul la o experienta mentala si senzoriala mai complexa decât linia melodica, fie ea emotionanta sau baroca, pe care, de regula, o puneau în scena cântarile timpului. Daca Genesis (la acea vreme cu Peter Gabriel pe scena!) asociase concertelor lor o dimensiune teatrala, cu costume si machiaj, Pink Floyd, care inovase de la început iluminatul de scena, va crea, în concert si în studiourile EMI, un spatiu sonor unic care anticipeaza lumea secolului XXI, cu complexitatea ei umana, cu stresul si cacofonia zgomotoasa care ne înconjoara azi. Si cu angoasele si singuratatea cu care ne scufundam, în partea întunecata a lumii, în ecrane. De aceea, poate, acest album a ramas atât de straniu si de viu chiar în timpurile noastre, adastând timp de aproape douazeci de ani (971 de saptamâni!) în Top 200 Bilboard, cea mai longeviva prezenta din istoria muzicii. Asa ca povestea lui merita, cred, a fi readusa în atentia publicului educat fie macar la aceasta aniversare. Anul 1972 a fost unul de cotitura pentru formatia deja celebra care-si luase numele, la sugestia lui Syd Barett, alaturând prenumele unor celebri bluesmeni americani îndragiti înca de când membrii formatiei erau colegi de liceu în Cambridge: Pink Anderson si Floyd Council. Era un timp al schimbarii, care prevestea nu numai caderea economica datorata crizei petrolului, cadere care spulbera ultimele iluzii ale durabilitatii societatii burgheze de consum, ci si un timp în care naravasul val al contra-culturii începea sa gâfâie. Revolta simpatica si lipsita de riscuri a tinerilor anti-establishment, cuceriti de libertatea iluzorie data de droguri si destrabalare provocatoare, revolta care a marcat deceniul hippy cu toate articulatiile lui benefice pentru spulberarea puritanismului si pentru muzica rock, începea sa se stinga. Samanismul teoretic, tehnicile extatice, invocatiile poetice cântate si libertatea deliranta a muzicii psihedelice au clacat când, unul dupa altul, mari personaje ale acelei generatii au sfârsit de tineri din cauza drogurilor sau a derivei psihice. Syd Barett, genialul muzician tacanit, poet si compozitor, care a animat efervescenta initiala a Pink Floyd-ului a trebuit înlocuit, în 1968, cu David Gilmour, prietenul lui de la Cambridge (al carui contract initial era de 30 delire sterline pe saptamâna!), tocmai pentru ca trupa sa poata iesi din bulboana asfixianta a betiei existentiale Flower Power. Aceasta lume, a euforiei fericite si iresponsabile se clatina, chiar daca ea a generat tranzitia la un sincretism cultural unde formatia britanica va excela. Pentru ca, odata cu venirea lui Gilmour si cu trecerea la cârma compozitiilor muzicale si poetice a furiosului stângist-marxizant Roger Waters, alienarea, concept filosofic care va marca întreaga cultura a deceniul al saptelea, va deveni o perspectiva de constructie si reflectie creativa pentru Pink Floyd. Dupa o serie de experiente sincretice cu filmul (Zabriskie Point în regia lui Antonioni si More & La Vallée. Obscured by Clouds în regia lui Barbet Schroeder - unde au compus soundtrack-urile pe care apoi le-au produs pe discuri!), dupa experienta spectaculoasa a propriului lor film Live at Pompeii si colaborarea cu celebrul Ballet de Marseille condus de coregraful Roland Petit (cu Nuriev drept star) au început sa se gândeasca la un proiect unitar de album care sa fie mai mult decât muzica (proiect început cu faimoasa piesa „Echoes” de pe albumul Meddle) si care sa surprinda spiritul timpului în schimbare. Asa a aparut, pe 17 februarie 1972, un spectacol tinut patru seri la rând pe scena lui Rainbow Theatre din Nordul Londrei, care va prefigura materialul pentru albumul lor de referinta. „Eclipsa” sau „Dark Side Of The Moon. A Piece For Assorted Lunatics” au fost încercarile de titlu. Dupa cum scrie (sub îndrumarea lui Philip Dodd!) Nick Mason în cartea lui de memorii Inside Out. A Personal History of Pink Floyd: „în ciuda vietii noastre stabile de atunci1, am alcatuit o lista a apasarilor si dificultatilor vietii moderne pe care le identificasem: presiunea termenelor, oboseala calatoriilor, frica de zbor, pofta de bani, spaima de moarte si, peste toate, instabilitatea mentala care duce la nebunie. Înarmat cu aceasta lista, Roger a început sa scrie versuri...” (ed. 2017, p.166 - traducerea mea). Dincolo de forta unica a compozitiilor de pe acest disc, versurile (pe care, pentru prima oara, le-au tiparit pe coperta interioara a LP-ului), scrise percutant si sintetic, într-o engleza lizibila (de unde si impactul global!) constituie o armatura poetica si ideologica care a scurtcircuitat sensibilitatea timpului facând din acest album un succes rapid si nesfârsit. Mai mult, gândit ca un tribut pentru derapajul mental al prietenului lor fondator alunecat în partea întunecata a lumii, pentru care metafora partii nevazute a Lunii a fost o acoperire geniala („And if your head explodes with dark forebodings, too/ I'll see you on the dark side of the moon”, Brain Damage), întreg albumul, care a fost mixat pentru a fi ascultat în flux continuu, fara pauze între piese, e mai mult decât muzica, e, cum spuneam, un spatiu sonor sincretic si avangardist. Acum este pentru prima oara inserat în muzica celor de Pink Floyd zumzetul vietii reale, cu zgomote gasite în banca de suntete unica a studioului, sau create de membrii formatiei (bunaoara înregistrarea pulsului omenesc nu a putut fi folosita pentru ca era un ritm prea înnebunitor si l-au recreat ei în studio din percutie!) sunete care, împreuna cu înregistrarile comentariilor si raspunsurile date în direct de catre oamenii obisnuiti racolati pentru autenticitate de prin studio, au fost integrate în mixajul final al albumului. Un mixaj unic si genial care a beneficiat de coordonarea tehnica a lui Alan Parson si care a constituit si constituie înca o provocare prin balansul canalelor si sunetele speciale pentru oricine asculta si azi, la casti, albumul. Echipamentele stereo Hi-Fi, de-abia devenisera accesibile la magazine, iar acest disc a fost, în egala masura, o provocare pentru cumparatorii ademeniti sa testeze aceste noi gadget-uri muzicale si care descopereau astfel, încântati, subtilitati armonice si ritmice accesibile si acasa, pe canapea, nu numai în sala de concert. Daca mai aveti astazi unul dintre cele 35 de milioane de viniluri vândute în acesti cinzeci de ani, puneti-l pe platanul pickup-ului pentru a simti ameteala de a deveni, pentru trei sferturi de ora, lunatic. Sau pentru a vedea de ce a fost considerat cel mai bun fundal pentru activitatile recreative desfasurate în Cartierul Rosu din Amsterdam. Caci, spre deosebire de fata ascunsa a Lunii, latura întunecata a lumii, reprezentata azi, de ecranul telefonului, are la îndemâna, pe „dark side” si o lanterna cu care puteti ilumina în întuneric. 1Cu exceptia lui David Gilmour (26 de ani) ceilalti, la aproape 30, erau deja casatoriti, cu familii si case burgheze Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
