De ce oare mintea îmi este predispusa sa-si aminteasca mai degraba lucrurile placute decât cele neplacute din viata? Întrebare stupida! Bineînteles, pentru ca nu îmi doresc decât placutul. Fug ca dracul de tamâie de cele rele. Cred ca toti oamenii fac asa. Iar odata cu vârsta cautarea cu orice pret a placutului, mi se adânceste, daca nu zi cu zi, macar an cu an. Ah, bine, exista nesandre brown, un Tolstoi, bunaoara, si alti atâtia mari, care zugravesc raul. Dar si marele Lev... cu annele lui karenine, pâna la urma ajunge la bine. Cei care nu ajung merg la mititica, la cei sisi la cap, fac nefacute câte si mai câte, se lasa pe tânjala ori se lasa de scris sau îsi fac felul. Sau sunt si din cei a cincea roata la caruta în ale scrisului: scriu si scriu ca bolânzii! Doamne fereste! Dar, cum zice o vorba, Doamne fereste pân te nimereste. Nu-i vorba, sunt si din aceia, mai putini, slava lui Dumnezeu, la care cele rele covârsesc pe cele bune. Marele Celine, bunaoara. Dar mai mult ca sigur în cazul sau e mult-mult joc. Sau bataie de joc câteodata. Uneori banuiesc ca se juca scriind, mimând rautatea umana. Motivele sunt multe. Nu-i treaba mea si nici nu vreau sa ma apuc sa gasesc motivatii pentru aceasta: o fi având probleme cu psihicul, de pilda. Sa lasam pe critici, pe filosofi, filosofarzi sau filfizoni sa o faca. Dar, marturisesc aici, sunt tentat sa scriu ceva despre Celine. Asta desi nu semanam deloc în scris. Dar este o vorba: extremele se ating! Ma socot si eu scriitor, dragalita Doamne, un scriitoras acolo, un condeier, un pisar efemer la logofetia de putini cautata a scrisului. În fine, un scârta-scârta pe hârtie, vorba lui nenea Iancu. Dar mai putin îmi amintesc de cele rele. Îmi aduc aminte, de pilda, în primul rând de învatatoarea mea de la clasele III-IV, domnisoara Olguta, si mai putin de doamna Oarza de la clasele I-II, madama care se „tinea” cu popa. Erau buzoieni amândoi - poate asta sa-i fi dus mai aproape decât cu o camasa. Sigur, daca judecam drept: ea m-a învatat sa citesc, ea mi-a pus condeiul în mâna! Am aflat mai târziu de chestiunea cu gagicareala ei. Eram copil pe atunci, ce stiam eu!? Mai târziu am aflat de la mama. Totusi ceva m-a facut sa nu am înca de pe atunci acel filing fata de doamna Oarza pe care l-am avut fata de domnisoara Olguta dupa aceea. Uneori copiii au sentimente mai adânci decât maturii, simt mai adânc! Iata cum îmi aduc aminte în primul rând de ceva placut spiritului meu - domnisoara Olguta, pe care o socot adevarata mea dascalita. Tin minte cum prin 91, lucram, dragalita Doamne, la revista „Timpul”. Si ma întâlneam la dus sau venit („o dusa s-o vinita s-o zi prapadita”, zice mama) cu domnisoara Olguta. Treceam pe la poarta ei si se itea mai mereu de dupa gard. Era pensionara si, probabil, se plictisea singura. Îmi amintesc cum a venit odata la noi si a stat câteva ore la o cafea cu mama - probabil se simtea singura si avea irepresibil nevoie sa vorbeasca cu cineva. Cu cineva de nivelul ei intelectual! Mama are numai sapte clase, însa a citit o biblioteca. Ar putea domina cu intelectul ei pe multi! Nu o face. Saracuta, domnisoara! Daca nu eram vigilent sa o salut primul, ma saluta dumneaei, spre rusinea mea. Si ma întreba cu respect ce mai fac, îmi vorbea numai cu „dumneavoastra” - iarasi spre rusinea mea. Se interesa de activitatea mea la ziar, de presupusele mele succese de pe tarâmul publicistic, scriitoricesc, ma rog! Ma straduiam sa o conving ca acestea nu sunt mare lucru sau chiar nu exista. Oare chiar credeam asa? În orice caz: nu ma preocupau si nici nu ma preocupa nici azi. Si totusi... si totusi... De ce sa mimez modestia? Poate ca vor fi fost anume izbânzi, care sa fi trezit stima Domnisoarei. Dupa 90 am... si am... si am. În orice caz, am prins ultimul tren. Aveam 33-34 de ani, la limita dintre tinerete si maturitate. Vârsta la care, am mai spus, Hristos a început sa propovaduiasca. Mda, am prins ultimul tren. Asa spunea D., un om înzestrat, dar atât de dificil: „Noi - adica redactorii de la revista «Timpul» - am prins ultimul tren”. Mda, doar redactorul-sef si Stefan P. ce erau mai maturi. În rest eram de 33 -34 de ani - am prins ultimul tren, într-adevar. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
