Una dintre cele mai interesante dezbateri terminologice este aceea legata de diferentele dintre istoria sociala a culturii, istoria ideilor si istoria intelectuala. Marele istoric francez Roger Chartier fiind un reper în aceasta analiza de concept. Perspectiva sociala va genera o directie noua în istoria culturii prin relevarea locului central pe care, în ansamblul social, îl ocupa diferentele dintre diversele grupuri care evolueaza în societate si care sunt analizate din perspectiva culturala. „Împartirea inegala a competentelor culturale (de exemplu, cititul si scrisul), a bunurilor culturale (cartile sau lucrarile de arta), a practicilor culturale (atitudinile în fata vietii si mortii) au devenit de asemenea obiectul central al multor investigatii stiintifice realizate prin analize cantitative care vizau desemnarea unui alt continut pentru ierarhizarea sociala.” Aceasta modificare profunda a câmpului intelectual nu mai putea fi analizata cu vechile metode si a deschis câmp liber abordarilor cantitative, specifice istoriei seriale, apte sa ofere o baza „stiintifica” pentru concluzii sociologizante care sa fundamenteze statutul abordarilor traditionale istoriei ideilor si, prin extensie, istoriei culturii. Acestei faze, numita de Chartier, dupa cum am mai aratat, „istoria sociala a culturii”, i-a consacrat si el o buna parte a operei sale de tinerete. Pe urmele lui Franco Venturi, care opunea ideile structurilor mentale (idei deja stabilizate si interiorizate) si care propunea studierea lor în perspectiva istorica plecând de la mediul lor de formare, putem spune ca istoria are ca tinta examinarea structurii geologice a trecutului („di esaminare tutto la struttura geologica del passato”) care a generat anumite idei precum si evolutia acestora în diacronie. Aceasta interpretare conduce la delimitarea istoriei ideilor, în spatiu francez, drept un domeniu al istoriei intelectuale, istorie care ar putea fi, la rigoare, definita si ca „istorie socioculturala, istorie sociala a ideilor, istorie a psihologiei colective” etc. Pe acest teritoriu al „istoriei sociale a ideilor” ar fi trebuit sa apara, crede Chartier, o infuzie conceptuala de tip epistemologic (Bachelard, Koyré sau Canguilhem) astfel încât istoricii sa poata surprinde si întelege schimbarile de paradigma sau trecerea de la un sistem de reprezentari la altul, în loc sa ramâna blocati în interpretarile sociologizante ale lui Lucien Goldman. Aceste interpretari sfârseau în explicatii potrivit carora trecerea de la un sistem de reprezentari la altul era efectul unei rupturi ideologice provocate de sistemele sociale pe care ideile le reflectau. Acestei perioade clasice, am putea spune, a istoriei sociale a culturii (ca domeniu ce îngloba atât istoria ideilor, cât si istoria intelectuala) îi corespund, în opinia lui Roger Chartier, câteva „decupaje”, câteva serii de opozitii dinamice care fac obiectul minutios si detaliat de studiu al istoriei culturale. Prima pereche de concepte este „cultura înalta, de elita – cultura populara”. Acest raport, crede istoricul francez, pleaca de la observatia elementara ca ceea ce numim „cultura de elita” este constituita, într-o buna masura din prelucrarea unui material care nu-i apartine si care intra, constitutiv, în componenta culturii populare. Raportul odata stabilit între cultura de elita si cea care este altceva angajeaza atât formele, cât si continutul acestor sisteme culturale, codurile de expresie, precum si sistemele de reprezentare, adica întreg câmpul recunoscut al istoriei intelectuale. Aceste încrucisari nu trebuie privite ca relatii de exterioritate între doua sisteme predefinite care se juxtapun (unul savant si altul popular), ci ca un proces dinamic de realizare a unor aliaje culturale si intelectuale cu elemente care sunt încorporate unele într-altele. Aceasta imbricare a celor doua câmpuri, perspectiva care nuanteaza raporturile pe care acestea le întretin si care reevalueaza perspectiva „ierarhizanta valoric” pe care, de regula, promotorii „culturii înalte” o sustin, permite raportarea si la o alta pereche de termeni care face, de asemenea, obiectul istoriei intelectuale: „cultura scrisa/ savanta fata de cultura orala/ traditionala. Decupajul analizat de istoricul francez în special prin grila lecturii si a generarii de sens cultural prin intermediul cartii si a tipariturilor, ridica chestiunea raportului dintre productia culturala si consumul asociat acesteia. Fie ca e vorba de cazul reprezentativ al cartii si al lecturii, fie ca e vorba de alte exemple de creator/ producator si consumator de bunuri culturale, ceea ce defineste aceasta relatie este, de asemenea, relatia profunda de determinare reciproca. Consumatorul de cultura de masa din societatile occidentale, spune Chartier pe urmele lui Michel de Certeau, se transforma, la rândul sau, în actul receptarii si interpretarii bunului cultural „într-un alt fel de producator”; iar acest lucru devine evident atunci când întreprindem o analiza asupra reprezentarilor complet diferite pe care le are consumatorul/ receptorul fata de cele imaginate de autor. Acest proces în dublu sens, care implica o modificare de statut, face din comunicarea culturala o forma speciala de relatie între oameni în care publicul larg practica ceea ce Richard Hoggart numea „o lectura oblica” asupra culturii savante, în timp ce cultura de „elita” îsi adapteaza în permanenta mesajul si configuratia modelului pe care vrea sa-l difuzeze. „Fara a putea fi redusa la o istorie a difuziunii sociale a ideilor, istoria intelectuala va sublinia relatia centrala a textului cu lecturile individuale sau colective care, de fiecare data, îl reconfigureaza (altfel spus, îl deconstruiesc pentru a-l recompune).” Urmând aceasta perspectiva de interpretare vom conchide provizoriu, alaturi de istoricul francez, ca în sensul sau larg, care include atât istoria ideilor, cât si istoria intelectuala, istoria culturii pune în evidenta „practicile culturale” adica urmareste reconstructia mediului în care s-au format ideile si curentele de gândire, detaliaza modelele culturale – gândite ca strategii de difuzare a unei viziuni intelectuale coerente si creative – si analizeaza tipurile diferite, divergente sau doar complementare, de lecturi individuale sau colective, pe care discursurile culturale le provoaca. Si pentru ca aceste interpretari trebuie facute diacronic, comparativ si critic, iar mesajul trebuie transmis uzând de tehnicile narative cele mai eficiente le vom spune istorii... fie ele intelectuale sau culturale. Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
