Doua aniversari si un final de drum stimuleaza gândul retrospectiv-analitic privind întrebarea fara raspuns, infinita varietate si placerea muzicii. Am citat titlurile a trei carti scrise de compozitorul, dirijorul, fascinantul îndrumator al tinerelor generatii pe calea întelegerii artei sonore, Leonard Bernstein. Nu prea demult, în 2017, a fost sarbatorit peste tot în lume ceea ce putem numi un secol de tinerete a jazzului (atunci a aparut primul disc ce atesta din punctul de vedere al auditiei existenta si succesul acestui gen), la 23 iunie 2023 se va rotunji veacul trecut de la nasterea compozitorului, teoreticianului, pianistului George Russell, cu trei zile în urma s-a încheiat viata pamânteana a compozitorului, profesorului Cornel Taranu. Alaturarea acestor momente nu este fortata pentru ca firul conducator al domeniilor artistice aflate în discutie a fost, a ramas noutatea, experimentul, depasirea granitelor (nu numai muzicale), aflarea valorii. Despre ascensiunea spectaculoasa a jazzului de la afacere la forma complexa de arta au vorbit, au scris în special istoricii, muzicologii. Încalcarea vremelnica, mai mult sau mai putin întâmplatoare, a regulilor acceptate pe teritoriul unor genuri muzicale considerate antagoniste a fost privita înainte de Al Doilea Razboi Mondial ca o exceptie. Spre exemplu, în anii ’40 din secolul trecut, autorii formulelor publicitare l-au denumit pe americanul Benny Goodman „regele swingului”. E adevarat, Benny Goodman avea o tehnica de cânt impecabila, o expresivitate ardenta sau discreta, în functie de caracterul pieselor din repertoriul muzicii pop americane a vremii (adica jazzul), dar „regele” stapânea cu autoritate si domeniul solisticii academice. A oferit publicului cam tot ce s-a compus pentru instrumentul sau, clarinetul, de la partituri concertistice si camerale de Mozart la opusuri de referinta ale repertoriului modern, cum sunt cele semnate de Béla Bartók, Igor Stravinski, Francis Poulenc sau Leonard Bernstein. Înnoirile radicale au atins lumea jazzului mai întâi în patria sa dintâi, America de Nord, spre sfârsitul deceniului 1941-’50 aparând diferenta între muzicanti si muzicieni. Iesirea din plutonul swingului dansant a fost gestul iconoclast, deplin justificat al trompetistului Miles Davis, corifeu al stilului cool (nu atât „racoros”, cum a fost tradus în limba româna decenii la rând, ci „relaxat”, „decontractat”). Davis si-a aflat parteneri de conceptie în instrumentisti improvizatori ca si el, în compozitori si teoreticieni cu o solida educatie clasica, academica. Termenul „clasic” fiind justificat de prezenta titanilor creatiei europene Bach, Mozart, Haydn, Beethoven în repertoriul tinerilor care aveau sa devina rapid nume de dictionar în lumea jazzului: John Lewis, George Russell, Bill Evans. Influenta lui George Russell asupra muzicienilor care au marcat evolutia jazzului modern a fost recunoscuta înca din anii 1948-1953 pentru ca si Miles Davis cu al sau disc-etalon „Kind of blue”, si John Coltrane cu discul de colectie „A Love Supreme” au fost adeptii modalismului – prin care era privilegiat climatul armonic al creatiilor cu pondere variabila a improvizatiei si predeterminarii în partitura. Au trecut sapte decenii de la publicarea volumului „Lydian Chromatic Concept of Tonal Organization”, cercetare fundamentala pentru toti inventatorii jazzului modern, opus ce si-a pastrat importanta teoretica, în egala masura efectul asupra ascultatorului interesat si de jazzul cu idei, nu numai de cel hedonist. Foarte sintetic expus, modalismul a ramas de-a lungul deceniilor calea de acces si la traditia muzicala din alte spatii etnografice, cum sunt Orientul, Asia, nordul si estul Europei, astfel cristalizându-se stilul rezistent în timp etnojazz. Iata de ce personalitatea multivalenta a lui George Russell merita studiata de cei ce se considera aficionados ai jazzului, si de profesionisti. Traditie versus experiment a fost interferenta care l-a obsedat în sensul superior al cuvântului si pe compozitorul, profesorul, publicistul, muzicologul – omul ideilor Cornel Taranu. Daca domeniile compozitiei, al pedagogiei sunt des amintite în toate tipurile de media acum, dupa Plecarea sa dincolo de zare, cred ca se cuvin luminate si doua contributii importante la care nu se fac referiri: publicistica muzicala, organizarea schimburilor de valori românesti cu centrele iradiante ale culturii muzicale moderne. Cornel Taranu a practicat intens, ani multi, publicistica sub forma cronicii. Chiar daca avatarurile ideologice au afectat mai mult sau mai putin obiectivitatea multor cronicari, valoarea comentariilor din deceniile trecute ramâne aproape neatinsa ori intacta când au fost scrise de muzicologi si compozitori cu pregatire ireprosabila, cultura si cult al adevarului. Cornel Taranu a fost parte indestructibila a acestei categorii. Astazi, când importanta si rolul cronicii muzicale permanente a scazut, opiniile obiective ale cronicarilor de altadata ramân documente pretioase pentru cel interesat sa studieze istoria muzicii din România. Difuzate frecvent în cea mai importanta revista culturala din anii ’60-’70, „Contemporanul”, în publicatia de specialitate „Muzica”, opiniile lui Cornel Taranu au fost argumentate prin cultura muzicala profunda plamadita cu personalitati ale componisticii si pedagogiei: Sigismund Toduta, Olivier Messiaen, Nadia Boulanger, György Ligeti sau Bruno Maderna. Contactul cu muzicienii amintiti i-a nutrit permanent interesul pentru actualitatea tehnicilor de compozitie, a ideilor si stilurilor muzicale moderne, dar nu numai în interes personal, ci spre a le conecta la viata creatorilor, a interpretilor de acasa. Înfiintarea ansamblului Ars Nova (1968), a festivalului Cluj Modern (1995) nu au avut însemnatate doar pentru burgul transilvan în care a trait si a activat viata întreaga, ci pentru toata lumea muzicala româneasca, deoarece instrumentistii clujeni au concertat deseori pe scenele din tara, au înregistrat discuri, au propagat creatia autohtona în turneele internationale. Iar festivalul „Cluj Modern”, al carui director artistic a fost, s-a constituit ca un pod peste apele învolburate ale muzicii academice moderne, din care au fost salvate spre auditie si studiu creatii valoroase apartinând compozitorilor români de acasa, din diaspora, apartinând unor autori de valoare prima data ajunsi în salile noastre de concert. Dintre toate realizarile lui Cornel Taranu se impun mentionate lucrarea teoretica Enescu în constiinta prezentului (1969) sustinuta într-o epoca ce nu cunostea industrializarea doctoratelor, finalizarea unor lucrari lasate de George Enescu în manuscris (partile I si IV din Simfonia a V-a), Capriciul român pentru vioara si orchestra, poemul simfonic „Strigoii”. Textele compozitiilor proprii, interesul constant pentru jazz (ne-am întâlnit de mai multe ori la Festivalul International de la Sibiu), comentariile succinte, substantiale, ce armonizau pe coala de hârtie sau în prezenta microfonului cultura, obiectivitatea, spiritul sintetic, simtul umorului – totul reprezenta un spirit profund, efervescent, stimulant pentru cei tineri, a carui disparitie lasa loc celui mai adânc regret. Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor
