Una dintre cele mai interesante dezbateri terminologice este aceea legata de diferentele dintre istoria sociala a culturii, istoria ideilor si istoria intelectuala. Marele istoric francez Roger Chartier fiind un reper în aceasta analiza de concept. Format initial în mediul istoric al scolii de la Annales, Roger Chartier va fi, la sfârsitul deceniului opt al secolului XX, unul dintre cei mai importanti promotori ai „noii istorii” (sau, mai exact spus, al „noii” noi istorii), orientare care va marca o schimbare profunda în metodologia cercetarii istorice impunând teme de analiza si abordari multidisciplinare care vor revolutiona domeniul. Perspectiva culturala fusese gândita initial de Chartier – istoric specializat în abordarea relatiilor complexe dintre literatura, politica si societate în sec. XVI-XVIII în Franta – ca o cheie de decriptare ce utilizeaza metodele cantitative ale istoriei seriale si economice, ce focalizeaza cercetarea asupra educatiei, tipariturilor sau a mecanismelor culturale care determina schimbarile sociale. El va întemeia însa, de fapt, în prelungirea cercetarilor istoricilor de la Annales, o adevarata „socio-istorie a practicilor culturale”. Format în atmosfera tare a filosofiei lui Michel Foucault, cu influente asumate din Paul Veyne, Michel de Certeau, Louis Marin sau Pierre Bourdieu, Roger Chartier construieste un discurs istoric puternic conceptualizat, care se plaseaza metodic dincolo de dezbaterile si polemicile traditionalistilor sau de influentele structuralismului lingvistic în istorie, urmând o cale proprie, o epistemologie care se metamorfozeaza într-o adevarata filosofie a vietii, care ar putea fi numita via media, dupa formula lui Florin Platon. „Via media” este expresia pozitiei sale echilibrate între abordarea traditionala, specifica primei faze a istoriei culturale, care „îsi propunea sa reconstituie decupajele care îi erau proprii (litterati – ilitterati, savant-popular, cultura scrisa-cultura orala etc.) în functie de structurile sociale preexistente, pornind de la premisa stabilitatii acestora, în timp ce, noua istorie culturala si-a stabilit drept scop reconstruirea socialului în functie de natura expresiilor culturale analizate si de aspectele lor caracteristice”. Pozitia lui Chartier se distanteaza, în egala masura, si de excesele adeptilor „cotiturii lingvistice” (linguistic turn) care, pe urmele lui Foucault, vorbesc de „autonomia discursului” si de relativizarea excesiva a socialului. Fata de aceste extreme, crede Alexandru Zub, istoricul francez „dupa unele experiente istoriografice consumate pe linie cantitativista ori seriala, a facut o întoarcere semnificativa spre parintii fondatori ai Analelor. L. Febvre si M. Bloch, al caror îndemn esential era, se stie, ca istoricul sa ramâna legat cât mai strâns de viata si sa considere ca oamenii constituie singurul obiect al istoriei”. Roger Chartier însusi subliniaza aceasta pozitionare într-un articol programatic, publicat chiar în Annales, unde analizeaza „criza istoriei mentalitatilor” si propune o noua viziune asupra istoriei culturii care sa înglobeze si analizele reprezentarilor sociale precum si perspectivele de interpretare propuse de „estetica receptarii” conceptualizata de H. Jauss. El va introduce, ca nume al unui capitol al studiului sau, o formula definitorie pentru întelegerea noii orientari pe care o ia disciplina: „de la o istorie sociala a culturii la o istorie culturala a socialului”. Aceasta perspectiva a unui filtru „cultural” prin care sa sa fie recitite „textele” trecutului va constitui o schimbare de paradigma care va afecta istoria intelectuala franceza. Ea va genera, la un alt important istoric francez contemporan, Cristophe Charle, o lectura istorica a „câmpurilor” culturale si politice precum si a intersectiei ariei lor de manevra care va deschide, de asemenea, noi perspective de analiza fiind conceputa ca o replica franceza data unei lucrari celebre de „istorie intelectuale” a lui Carl E. Schorske. Delimitarile conceptuale operate de Roger Chartier asupra istoriei culturii (vom folosi acest termen care subîntelege si sensul explicitat înainte de „istorie culturala a socialului”) sunt realizate prin raportare la ceea ce în spatiul francez si american a fost denumit (cu diferente semnificative de înteles între cele doua abordari, datorate, potrivit lui Chartier, faptului ca „fiecare istoriografie nationala are un sistem conceptual bine definit, în interiorul caruia notiuni diferite, vag delimitate între ele, intra în competitie unele cu altele”) „istorie intelectuala”. În spatiul american, pe care Chartier îl cunoaste foarte bine si unde viziunea sa asupra istoriei este intens discutata, istoria culturala este definita prin intersectia a doua domenii ce se conditioneaza reciproc si care actioneaza împreuna: intellectual history si history of ideas. Într-un studiu, în care autorul îsi propune sa delimiteze obiectul de cercetare specific „istoriei intelectuale” printr-o analiza comparata atât cu sursele americane amintite, cât si cu cele franceze, si unde urmareste parcursul acestui domeniu de la formele sale initiale de la începutul secolului XX pâna la configuratiile sale actuale, Roger Chartier face si o trecere preliminara în revista a surselor americane care dau consistenta celor doua domenii amintite initial. Istoria intelectuala americana, aparuta la începutul secolului ca efect al curentului „New History” este fondata de Perry Miller spre deosebire de istoria ideilor care reprezinta rezultatul unui program intelectual adoptat, la sfârsitul anilor ’30, de catre Arthur Lovejoy, cel care va înfiinta, în 1940, Journal of the History of Ideas. În analiza celor doua domenii, Chartier pleaca de la definitiile date de doi importanti teoreticieni ai momentului: pentru Jean Ehrard – spune el –, istoria ideilor acopera trei feluri de istorii: „o istorie individualizata a marilorr sisteme ale lumii, o istorie a opiniilor si o istorie structurala a formelor de gândire si de sensibilitate” în timp ce, continua Chartier, pentru Robert Darnton istoria intelectuala cuprinde „istoria ideilor (analiza organizata a gândirii filosofiei de sistem, istoria intelectuala propriu-zisa (studiul gândirii informale, a mediului si dezbaterilor care formeaza opiniile), istoria sociala a ideilor (studiul ideologiilor si difuzarea aceastora) precum si istoria culturala (studiul culturilor privite din perspectiva antropologica, care include constructe asupra lumii si mentalitati colective”. Aceste definitii functionale, care se înglobeaza reciproc, oarecum contradictorii între ele, sunt punctul de plecare pentru o evaluare istorica realizata de Chartier asupra conceptelor care au marcat evolutia domeniului istoriei culturale în Franta: de la „outillage mental” (L. Febvre), „mental habitus” (E. Panofsky), „modes de formation intellectuelle” (Marc Bloch) pâna la semnificatiile diverse acordate termenului de „mentalité” de J. Le Goff, R. Mandrou, A. Dupront, E. Labrusse sau P. Chaunu si care vor marca dominatia metodelor si temelor specifice „istoriei mentalitatilor” asupra reflectiei istorice si critice care facea referire la cultura si idei, precum si la rezonanta sociala a acestora. Istoria mentalitatilor va determina atât o îmbogatire metodologica a orizontului istoric prin preluarea temelor si metodelor specifice antropologie si etnologiei (care puneau accentul pe analiza gândirii si a gesturilor colective referitoare la viata si moarte, a credintelor, a ritualurilor si a simbolisticii culturale sau care faceau referire la conduite exemplare) sau ale istoriei sociale (care punea accentul pe ierarhii si grupurile constitutive ale unei societati). (Continuarea în editia Ziarului de Iasi din 21 iunie) Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
