Putini au fost politicienii europeni care sa suscite pasiuni mai intense decât Silvio Berlusconi, în ultimele trei decenii. Adversarii au vazut în el întruchiparea politica aproape perfecta a diavolului – ceea ce nu s-ar fi întâmplat, desigur, daca el nu ar fi avut atât de mult succes, la vot si mai ales în manevrele de culise. La doua zile de la moartea lui Silvio Berlusconi, o jumatate a Italiei s-a vazut privata de satisfactia de a-si mai vedea dusmanul condamnat definitiv, înca o data. Sirul de batalii început la mijlocul anilor 2000 nu le-a adus decât o singura satisfactie, în 2013: o sentinta cu închisoarea diluata la un an de serviciu comunitar (vârstnic fiind, a putut evita detentia), plus interdictii de activitate politica, sentinta pronuntata într-un dosar de frauda fiscala comisa la începutul anilor 1990. Il Cavaliere a trait, însa, suficient de mult pentru a se vedea ales înca o data, ca europarlamentar, în 2019. A fost ultima sa demnitate publica, abandonata la sfârsitul anului trecut, când starea de sanatate nu mai lasa loc de iluzii. Numarul si volumul anchetelor si proceselor ce l-au vizat pe Berlusconi au facut ca ultima parte a carierei sale sa se împarta aproape egal între politica si instante, în conditiile în care el renuntase de multa vreme la administrarea directa a imperiului sau economic. Dintre toate procesele care i-au minat reputatia, probabil ca efectul cel mai grav l-a avut „Rubygate” – dobândirea de servicii sexuale, în 2010, din partea unei tinere dansatoare în vârsta de 17 ani. Condamnarea initiala a fost rasturnata în apel, dar impresia cvasigenerala a fost aceea ca era un comportament inadmisibil pentru un prim-ministru în functie, într-o tara grav afectata de criza – chiar daca numele sau era Silvio Berlusconi. Cele mai multe dintre dosare, incluzându-le pe cele aflate pe rol, vizau chestiuni financiare si presupuse abuzuri de putere. Aici, Berlusconi si aliatii sai au putut raspunde mai convingator cu bine cunoscutele argumente ale vânatorii de vrajitoare, recurgând adesea la amnistii si alte masuri care sa contracareze demersul autoritatilor judiciare, acuzate ca ar face jocul stângii. Dar, pe acest fond, tot mai multi dintre simpatizantii blocului de dreapta – în special cei mai tineri – si-au dat seama ca sansele de victorie ar fi mai bune fara Berlusconi în prim plan. A fost un proces care explica de ce gruparea sa, Forza Italia, a pierdut tot mai mult teren în fata unor formatiuni mai dure, dispuse sa se angajeze total pe teme precum limitarea migratiei sau combaterea „progresismului”. Debarcarea sa din functia de premier, în 2011, s-a produs în aplauzele aproape nedisimulate ale sefilor UE, ale Angelei Merkel, dar si ale prietenului sau de pâna atunci, Nicolas Sarkozy. Incapacitatea guvernului sau de a aplica reforme, se spunea, pericliteaza întreaga zona euro. În consecinta, i-a fost retezata majoritatea parlamentara, în sensul ca unii dintre aliatii sai au fost convinsi sa-si transfere sprijinul catre ex-comisarul european Mario Monti, care avea sa aplice un program dur de austeritate. Evident ca Il Cavaliere a tunat si a fulgerat împotriva fortelor globale ostile si asa mai departe. Ironia face ca, zece ani mai târziu, Berlusconi si Forza Italia sa se afle în grupul sprijinitorilor cabinetului de avarie condus de un alt Mario, si el fost înalt demnitar european – „Super-”Mario Draghi, chemat sa pregateasca tara pentru absorbtia fondurilor imense din PNRR. Ultimii ani de politica ai lui Berlusconi au fost responsabili si lipsiti de stridente, iar Forza Italia este vazuta, astazi, drept adultul responsabil din coalitia condusa de fosta sa protejata, Giorgia Meloni. Putini au fost politicienii europeni care sa suscite pasiuni mai intense decât Silvio Berlusconi, în ultimele trei decenii. Adversarii au vazut în el întruchiparea politica aproape perfecta a diavolului – ceea ce nu s-ar fi întâmplat, desigur, daca el nu ar fi avut atât de mult succes, la vot si mai ales în manevrele de culise. De adulatori nu a dus niciodata lipsa, iar multi dintre cei care l-au parasit, într-un moment sau altul al carierei lor, au avut neplacuta surpriza sa constate ca Berlusconi e mai longeviv politic decât ei. Spre sfârsit, însa, pe masura ce Il Cavaliere pierdea batalia cu batrânetea, iar figura sa permanent si atent retusata nu mai convingea pe nimeni, a devenit tot mai clar ca a încaleca din mers o fiara precum statul (italian) contemporan este o proba mult mai usoara decât aceea de a o îmblânzi.
