Capodopera a sosit din prima încercare, asa încât trebuie sa banuim ca Donna Tartt a fost, din tinerete, obsedata sa dea romanul total. „Romanul total” devine posibil în stare de recluziune si are complexitatea unei simfonii: trebuie sa placa oricarui profil de cititor, adresându-se întregului spectru de tipologii intelectuale, de la ultrasofisticata aula, pâna la mai putin rigida, dar la fel de solicitanta, agora. Fascinanta prozatoare americana Donna Tartt scrie lent. Publica volume de proza (altfel consistente) cam la zece ani distanta unul de celalalt. Toate romanele ei de pâna acum sunt de prim rang, dar cel de debut, The Secret History/ Istoria secreta (tradus, la Polirom, înca din 2005) ramâne capodopera sa prin excelenta. Autoarea a atras atentia din 1981, pe când era studenta în anul întâi la Universitatea Mississippi, cu o nuvela. Diversi scriitori (între ei, Willie Morris, care a si numit-o „geniala”) s-au declarat entuziasmati, citind-o. În anul urmator, Tartt se transfera la Bennington College (modelul Colegiului Hampden din Istoria secreta), o Universitate de arte liberale din Vermont, unde se presupune ca a început lucrul la acest roman de debut (tiparit zece ani mai târziu). În interviuri, scriitoarea abordeaza jocular elaborarea anevoioasa a prozelor sale. Spune ca „nimic nu i se pare mai înfricosator decât editarea unei carti pe an”, activitate similara „iadului pe pamânt”. Mai mult, constata ca, daca ar publica mai des, „ar risca sa-si piarda multitudinea de fani”, loiali doar în conditiile „lungii asteptari a capodoperei”. Capodopera a sosit din prima încercare, asa încât trebuie sa banuim ca Donna Tartt a fost, din tinerete, obsedata sa dea romanul total. „Romanul total” devine posibil în stare de recluziune (de pilda, ca si Henry James odinioara, Tartt a refuzat, public, orice angajament matrimonial, dedicându-se exclusiv vietii artistice) si are complexitatea unei simfonii: trebuie sa placa oricarui profil de cititor, adresându-se întregului spectru de tipologii intelectuale, de la ultrasofisticata aula, pâna la mai putin rigida, dar la fel de solicitanta, agora. Când a aparut pe piata, Istoria secreta a produs furori instantaneu, introducând-o pe autoare în rândul „clasicilor moderni”. Lumea a vorbit atunci despre un thriller psihologic de cea mai buna calitate, cu seducatoare insertii de biografism sau comic negru. În roman, un grup elitist de studenti (discipoli ai aceluiasi profesor de cultura clasica, Julian Morrow) se angajeaza plenar în experimente paideice (alaturi de „ghidul” lor spiritual), depasind limitele simplei educatii academice si intrând într-o comuniune spirituala cu iz de cult religios. Tinerii practica ritualuri initiatice elenistice, menite sa-i apropie de sensurile ascunse ale culturii antice, în spiritul careia traiesc. În timpul unei bacanale, Henry, liderul incontestabil al echipei, ucide, în plina criza extatica, un fermier. Tensiunea patetica declansata de eveniment (deslusit treptat de naratorul textului, Richard, individ cumva extern în raport cu mica si oculta congregatie) creeaza o adevarata psihoza a crimei. Investigatiile nu merg atât în afara, încercând sa dezvaluie ascunzisurile unei enigme ramase neelucidate, cât înauntru, revelând un univers întunecat, articulat în chiar forul ei interior. Avem aici o alta „fata” a asasinatului: cea psihologica, profunda, generata prin „contaminare” emotionala între maestrul scelerat si discipolii mesmerizati. Dimensiunea analitica în cauza a romanului demonstreaza plurivalenta scrisului Donnei Tartt si legitimitatea prezentei ei în cercul select al prozatorilor contemporani internationali. Interesant de adaugat totusi ca, în anul tiparirii Istoriei secrete (1992), comentatorii s-au lasat sedusi de actiunea dinamica a povestii. „Metabolizând”, în timp, constructia epica, noi, lectorii asa-zicând profesionisti, am devenit constienti si de subtilitati culturale mai mari decât cele implicate de thriller-ul psihologic. Vorbim de un posibil experiment narativ inter- si hiper-textual în roman. Citit cu atentie, se observa ca epicul Donnei Tartt face trimiteri la un text din secolul al VI-lea, apartinând faimosului Procopiu din Cezareea, secretar si consilier al lui Belisarius, dux (adica un fel de administrator, dar si general militar) de Mesopotamia. Procopiu a scris masiv despre domnia, în Constantinopol, a împaratului Iustinian si a sotiei sale, Teodora. Mereu pozitiv. Manuscrisul în discutie, ascuns, neoficial, se intituleaza Istoria secreta si e total negativ. „Anale de culise” asadar. Scrierea a aparut dupa moartea istoriografului. Considerata de unii „anecdotica”, de altii „grotesca” si „pornografica” (mai ales în capitolul 9, unde autorul ne povesteste, cu amanunte picante, felul în care Teodora a ajuns împarateasa a Constantinopolului, din curtezana de mâna a doua, ca urmare a unui decret imperial), istoria lui Procopiu este, de fapt, un studiu mentalitar, încercând sa patrunda în realitatea din spatele evenimentelor politice. Daca ar fi sa cautam o motivatie absoluta a alcatuirii unui astfel de document (pentru postumitate), o gasim în dorinta autorului de a demonstra ca, si la nivel istoric, se poate comite crima perfecta, iar datoria istoricului este sa o invalideze prin deconspirare. Ce mesaj mai frumos ar putea avea si romanul inter-/hiper-textual al Donnei Tartt? Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
