În urma cu doua zile, pe 8 ianuarie, prietenul Lucian Vasiliu a sarbatorit sapte decenii de viata si energie culturala. Cum n-am avut ragazul de a scrie ceva despre opera lui poetica, voi cere îngaduinta de a relua textul de acum zece ani, la care nu am prea multe de adaugat. Decât, poate, ca „noul proiect” de care aminteam atunci s-a concretizat în renasterea stralucita a Editurii Junimea si lansarea revistei Scriptor, ambele realizari de marca pe blazonul cultural al Iasului: „Poetii nascuti sub zodia Capricornului Celest, sarbatorit la Ipotesti în fiecare an pe 15 ianuarie, sunt stranii si inegalabili. Au în ei acea îngemanare rara a sensibilitatii cu dârzenia, fiind printre putinii creatori capabili de travaliu metodic, de organizare sau de efortul constant si vizionar pe care îl reclama experienta administrativa autentica, cea nascatoare de institutii si proiecte pe termen lung. Scriitorul caruia îi alcatuiesc aici acest palid enkomion împlineste astazi un numar rotund de ani si nu încetez a ma minuna de paradoxul acestei cifre mai ales ca ma onoreaza cu prietenia sa de mai bine de câteva decenii. As putea spune, prin urmare, ca cel putin jumatate din viata sa publica, activa, întemeietoare si rodnica, îmi este cunoscuta, dar, cu decenta si discretia sa ar fi probabil stânjenit de laudele pe care nu as ezita sa i le aduc. Asa ca voi pune deocamdata în discutie doar acele câteva paradoxuri pe care le provoaca si sub semnul carora îmi scriu textul de acum. În primul rând, desigur, numele. E cu totul surprinzator pentru un fiu de preot ortodox, nascut la o zi dupa sarbatoarea crestina a Sfântului Proroc Ioan Botezatorul, sa poarte numele unui mare scriitor, retor si istoric grec din primul secol al timpului crestin, cu origini «barbare», din Samosata. A fost o alegere onomastica neobisnuita, dar perfect explicabila în adâncime pentru un preot care îsi facuse studiile la Cernauti si iubea istoria, alegere care i-a marcat, neîndoielnic, destinul. Asa încât, în grelele vremuri ale ateismului militant, când cenzorii lumii literare scoteau din poezii cuvântul «manastire» înlocuindu-l cu «ctitorie», nu s-a sfiit sa strecoare în opera tiparita personajul ZENUMUD, anagrama transparenta, ce nu mai necesita decriptari, dogmatice «monade» sau sa-si intituleze un volum, în 1986, chiar «Fiul Omului» pentru a clipi complice catre vocatia duhovniceasca a tatalui sau. În al doilea rând (desi cred ca ar trebui spus «tot în primul rând») el întruchipeaza paradoxul intruvabil al creatorului generos. Artistii, ca sunt ai literelor, ai culorilor, ai sunetelor sau ai scenei, sunt, de regula, naturi egolatre, invidioase, dominate maladiv de propriul orizont, însetati de laude si alergici la critica. Probabil ca daca ar fi altfel ar fi fost doar oameni obisnuiti nu izvoditori de lumi fictionale, fireste, dar printre ei se mai strecoara, iata, si câte o exceptie. Nu cunosc, în lumea în care m-am miscat mai bine de patru decenii, în lumea creatorilor, un caz asemanator cu al lui. A oferit locuri de munca dusmanilor ideologici, care îl persecutasera în anii dictaturii, a adus la Iasi profesorasi de provincie carora le-a obtinut case de la primarii care mai ajutau famelica lume literara, le-a angajat sotiile, copiii, a scos din necaz colegi de breasla sau a oferit oportunitati de cariera tinerilor talentati, dar fara «pile», pe care îi încurajase si crescuse în atelierele de formare literara coordonate de el timp de decenii la Muzeul Literaturii Române din Iasi. Nimeni nu mai facuse asta pâna la el si, dupa cum se vede, nici dupa el nu mai poate fi vorba de generozitate si omenie. Si ca tot veni vorba de MLR Iasi, unde ati mai vazut dvs. poet cu calitati de manager? Din simplu muzeograf îndragostit de junimisti devine, pe vârful valului spontan de reforma al începutului de an 1990, directorul general al Palatului Culturii, institutie în subordinea careia era si firava sectie de muzeistica literara deschisa în Casa Pogor, la începutul anilor 70. S-a suit în tren si dupa o lunga discutie cu ministrul Culturii de atunci (Andrei Plesu) a reusit sa obtina ceea ce visa dintotdeauna: înfiintarea celui mai mare muzeu al literaturii din tara, o institutie solida, cu treisprezece filiale, cu un buget îndestulator pentru dezvoltare si achizitii. El a creat MLR Iasi si tot el l-a transformat în cea mai puternica institutie muzeala din Iasi, la finele anilor '90. Da, si tot el a facut ceea ce nu a mai îndraznit nimeni: sa plece singur, asa cum anuntase, dupa 15 ani de domnie, atunci când lunga si complicata restaurare a Casei Pogor a fost dusa la bun sfârsit. Iar ultimul si poate cel mai neasteptat paradox este ca, în ciuda bonomiei si diplomatiei sale native, a abilitatii de a persuada autoritatile si a firii sale tolerante, nu s-a sfiit sa ia cea mai curajoasa decizie asumata la Iasi în perioada postcomunista: mutarea falsului cimitir al eroilor sovietici, care acoperea jumatatea de la strada a actualului parc, decizie care dadea fiori fesenistilor timpului si pentru care a trebuit sa negocieze singur cu Ambasada Rusiei, care l-a si felicitat la final pentru modul corect, decent si elegant în care a solutionat aceasta chestiune atât de delicata diplomatic. Acum, la rascruce de drum si de ani, stiu ca mai are puterea si energia de a porni proiecte noi precum si forta de a-i ierta pe cei care nu au învatat nimic din lectia lui de omenie si generozitate si care nu au înteles ca adevarata demnitate profesionala, acel esprit de corps al castei muzeografilor, nu poate fi câstigata fara onorarea cuviincioasa a înaintasilor, a celor care au trudit si au facut sa creasca un brand cultural respectat, asa cum el însusi a procedat cu Dumitru Vacariu, cu Constantin Liviu Rusu, cu Olga Rusu si cu atâtia altii. La multi ani, Lucian Vasiliu!” Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
