Ce spun scriitorii despre inginerii deveniti scriitori? Nu stim si nici nu are vreo importanta. Daca esti scriitor bun nu conteaza ce studii ai. Daca inginerii apar destul de rar ca eroi literari, si atunci fara sa povesteasca prea mult din ceea ce fac ei la serviciu, spre usurarea cititorilor, putem spune ca exista un numar semnificativ de scriitori ingineri. Titlul nu este ales întâmplator, deoarece vorbim, de regula, de ingineri care au devenit scriitori si nu invers, deoarece asta este ceva mai greu, nu prea se cunosc cazuri. Oricum, statutul de inginer se obtine prin dobândirea unei diplome universitare, pe când recunoasterea statutului de scriitor este o treaba extrem de dificila, de exemplu, simpla apartenenta la Uniunea Scriitorilor nefiind o conditie nici necesara si nici suficienta! Din literatura universala, unii dintre cei mai cunoscuti ingineri scriitori sunt Feodor Dostoievski (1821-1881), cu studii de inginerie civila la Institutul de Inginerie Militara Nikolaiev din Sankt Petersburg si Friedrich Leopold von Hardenberg (1772-1801), adica Novalis, care a studiat mai întâi dreptul la universitatile din Jena, Leipzig si Wittenberg, luându-si diploma în 1794, la 22 de ani. Se va înscrie apoi, în 1797, la Universitatea de Mine si Tehnologie din Freiberg, dupa absolvirea careia va deveni inginer si director al minelor de sare din Saxonia si, mai târziu, din Turingia. Se contrazice, astfel, o teorie a unui fost student de la politehnica ieseana din anii '90, care, devenit ulterior student la drept la Bucuresti, întrebat fiind de un profesor de acolo cum se împaca dreptul cu politehnica, absolventul nostru i-a raspuns ca poti sa faci dreptul dupa politehnica, dar invers niciodata. Iata însa ca Novalis facea exact pe dos, dar cu 200 de ani înainte. La noi, primul inginer scriitor a fost Gheorghe Asachi (1788-1869). El avea studii informale de inginerie civila, de cadastru, de arhitectura, de astronomie etc., dar a fost si scriitor, poet, fabulist, publicist, dar ce nu a fost Asachi? Arhivist, om politic, antreprenor, artist plastic, dramaturg, autor de manuale scolare etc. Imediat dupa el a urmat printul Ion Ghica (1816-1897), de cinci ori prim-ministru al României, Presedinte al Academiei Române, economist, scriitor, om politic. În 1838 devine absolvent al Facultatii de Stiinte din Paris, cu o diploma în stiinte matematice, iar în 1840 finalizeaza si Scoala de Mine (École royale des mines) din Paris, obtinând diploma de inginer de mine. Mai spre încoace, un mare scriitor român, stabilit de multa vreme în SUA, Norman Manea, este tot inginer. El a urmat studii hidrotehnice la Bucuresti, la Universitatea Tehnica de Constructii. A profesat câtiva ani, dupa care a emigrat în America, unde a devenit profesor universitar, dar nu de hidrotehnica, ci de literatura. Chestia asta se putea nu numai în SUA, ci si în România anilor dinainte de 1989, astfel încât, un important profesor de la Facultatea de Filologie a Universitatii din Bucuresti, Ovid. S. Crohmalniceanu, era, de fapt, inginer constructor, absolvent al Facultatii de Constructii de la Politehnica bucuresteana (dupa reforma învatamântului din 1848 Facultatea de Constructii va deveni o entitate independenta, Universitatea Tehnica de Constructii). Aflu de curând ca batrânul Croh, cum i se spunea, cel care a condus 20 de ani cenaclul Junimea a studentilor de la filologie si care a editat minunatul volum de proza scurta Desant '83, a spus odata unui inginer care îsi dadea licenta în filologie, într-un acces total de uitare a propriei sale conditii profesionale: Uite, domnule, la asa ceva nu ma asteptam, un inginer filolog! Bravos! Si Nichita Stanescu ar fi dorit sa devina inginer, numai ca Bunul Dumnezeu i-a dat gândul cel bun si ne-am ales, astfel, cu un inginer mai putin si cu un poet genial mai mult! Dupa 1989 numarul poetilor, scriitorilor, editorilor, traducatorilor, ziaristilor, artistilor etc. cu studii de inginerie a explodat. Aceasta s-a datorat faptului ca, în conditii de libertate, fiecare a încercat sa-si împlineasca adevarata vocatie, atât cât s-a mai putut. Posibilitatile extrem de limitate de a urma studii umaniste în comunism (erau domenii care pur si simplu nu existau în structura universitatilor), a facut ca multi tineri cu astfel de aspiratii sa se consoleze cu studii de inginerie, la care erau locuri mai multe, dar unde concurenta era pe masura, iar admiterea extrem de dificila. Adica de doua ori mai rau pentru ei! Acum câtiva ani, revista Dilema Veche a avut tema Despre ingineri. Am asteptat cu sufletul la gura numarul cu pricina si, ca de multe ori în viata, atunci când sunt asteptari mari, si deziluziile sunt mari. Ca sa fiu politicos, nu a fost cel mai reusit numar tematic al revistei. Si asta exclusiv din cauza titlului ales în mod nefericit, textele fiind, de altfel, foarte bune, scrise de autori valorosi. Nu era însa vorba decât foarte putin despre ingineri, ci era vorba despre cei care nu dorisera sa se faca ingineri. Erau niste povesti de viata unele destul de triste, din care rezulta felul în care o societate prost croita facea ca tineri cu o anumita formatie intelectuala sa nu se poata dezvolta profesional în mod natural, firesc, astfel încât sa li se ofere unul din cele mai importante drepturi omenesti, dreptul la învatatura. De fapt, acei tineri nu doreau decât sa învete publicistica, psihologie, sociologie, semiotica, traductologie etc. Ce spun scriitorii despre inginerii deveniti scriitori? Nu stim si nici nu are vreo importanta. Daca esti scriitor bun nu conteaza ce studii ai. Nu pot, totusi, sa nu semnalez un excelent articol publicat de catre profesorul Mihai Zamfir în România literara nr. 51-52 din 2008, articol dedicat lui Ion Ghica. Asa cum stim deja, acesta avea titlul nobiliar de print si, de asemenea, avea si studii de inginerie. Articolul cu pricina se intituleaza, într-un mod buclucas, Print si inginer! Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin, cadru didactic si prorector responsabil cu activitatea didactica la Universitatea Tehnica „Gheorghe Asachi” din Iasi
