Inima noastra este locul unde se întâmpla cele mai spectaculoase lucruri din lume. E si dureros, dar e si entuziasmant ce putem trai atunci când ne cunoastem inima în lumina Dumnezeului Celui Viu. În inima le putem cuprinde pe toate – întreaga creatie si toti oamenii, pe cei vii si pe cei adormiti. Sa nu cautam pe pamânt sau sa asteptam cu ochii pe cer cele ce vor sa vina la sfârsitul veacurilor. Caci „Împaratia lui Dumnezeu nu va veni în chip vazut. Si nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Caci, iata, Împaratia lui Dumnezeu este înauntrul vostru” (Luca 17, 20-21). Iar unde este Împaratia nu este nici plictiseala, nici monotonie, ci bucurie statornica si o permanenta uimire. Despre viata unui calugar sau a oricarui crestin autentic se spune ca nu trebuie sa fie cu nimic deosebita la vedere. Ca nimeni nu trebuie sa caute senzationalul, starile înalte sau revelatiile. Viata crestina este, în aparenta, una cu nimic iesita din comun, jalonata de ritmicitatea canonului de rugaciune, al slujbelor, al împlinirii datoriilor cotidiene etc. Dar taman aceasta aparenta monotonie, aceasta iesire de sub controlul si influenta oricaror stimuli exteriori – în fapt, o reala „lepadare de sine” –, face posibila apropierea harului lui Dumnezeu. Suntem îndemnati de Mântuitorul sa cautam „Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui” si suntem încredintati ca toate câte ne sunt necesare vietuirii pe acest pamânt „se vor adauga noua” (cf. Matei 6, 33). Iar în momentul în care gustam din Împaratie, vom constata ca nimic nu mai avem nevoie „sa se adauge”, ca putem sa renuntam chiar si la nevoile noastre firesti. Cunoastem sfinti care nu mai doreau sa doarma (precum Sfântul Simeon Stâlpnicul) sau carora nu le mai trebuia mâncare (precum Sfânta Maria Egipteanca). Înauntrul nostru este locul cel mai spectaculos de pe fata pamântului. Dar cât de des îl ratam, desi este chiar sub nasul nostru! Preferam sa ne concentram pe cele din afara noastra, precum cei ce aleg sa priveasca la televizor imagini din natura, în loc sa iasa afara si sa se plimbe în aer liber. Alegem umbre si proiectii, ratând Izvorul din care se revarsa toate în lume. Mintea noastra este precum galeata samarinencii, nu ne poate stinge setea de cunoastere. În urma dialogului cu Hristos, femeia a renuntat a mai scoate apa din fântâna zidita de Iacov si a ales sa se bucure împreuna cu ceilalti concetateni de prezenta Izvorului vietii. Întâlnirea cu Domnul, faptul ca a primit cuvântul Lui în inima sa, i-a schimbat total viata. Dintr-o femeie casnica, limitata de prejudecati etnice si religioase si care traia în concubinaj cu cel de-al saselea sau barbat, samarineanca a devenit o misionara care a cutreierat multe tari si a întors multe suflete la Dumnezeul Cel în Treime Preaslavit. Sfânta Fotini a patimit ca mucenita din porunca crudului împarat Nero, împreuna cu cei doi fii ai sai si cu cele cinci surori. Putea sa traiasca si sa moara si ea precum milioanele de femei care au sfârsit într-un anonimat desavârsit. Dar L-a ales cu toata inima pe Hristos – iar aceasta alegere întotdeauna face ca viata sa devina mai palpitanta decât a tuturor aventurierilor si spionilor la un loc. Acesta e crestinismul viu, cu totul diferit de crestinismul „burghez” si „casnic”, atât de la moda astazi, din pacate.
