Când a început razboiul, tata a fugit de la scoala militara de la Fagaras. Ca multi alti colegi. Elevii-militari erau „carne de tun”, primii trimisi în linia întâia si mureau... eins, zwei, drei. Au plecat si au început sa ramâna pe la casele lor: care într-un sat, care în altul. Într-un sfârsit, a ajuns si Tata în satul nostru. Pâna în deal, acasa, mai avea de mers vreun kilometru. Tata s-a oprit pe la mosi, matusi, veri si verisoare. S-au pupat, au plâns, au povestit si iar au plâns. Pe urma s-au apucat de cântat. Tata avea glas frumos. Ca si mama. Eu, din pacate, nu am glas. Scriu. Ca pe vremea aceea nu erau televizoare, ca sa cânte altii pentru tine. Rar câte un patefon. Tatal si mama lui, bunicii mei, aflasera ca Janica a venit - îi anuntasera copiii mai iuti de picior. Iar când a ajuns tata acasa, mama lui, bunica mea Lisaveta, l-a privit în ochi fara sa-i faca nici un repros. Numai l-a privit, fara sa scoata un cuvânt. L-a privit - l-a privit si din ochi au început sa-i curga lacrimi: - Ce mai faci, Janica, cum o mai duci? - Bine, mamaica (ca asa-i ziceau copiii, sapte de toti)! si a simtit ochii îngreunati de lacrimi. Tatal lui, Petru, caruia toti îi ziceau Petrache, nu a plâns, doar buza de jos îi tremura. Pe urma s-a dus în beci, unde dormea el în noptile calduroase, pe primele trepte ale beciului. Acolo va fi plâns: sa nu-l stie nimeni. Tata a venit acasa si, în inconstienta vârstei lui, îsi închipuia ca s-a rezolvat totul. De fapt, ba îsi închipuia ca totul este bine, ba îl apuca teama. Temându-se de controalele patrulelor militare, statea ascuns mai mult prin gradina, în minunatia aceea de livada, de frumusetile careia am avut si eu parte de mic copil. - Nu-ti mai statea gura toata vara si toata toamna mâncând din pomi, zicea mama (în primii ani de casatorie, pâna a-si construi casa în care scriu eu acuma, mama si cu tata au locuit în casa „batrânilor”, adica în casa parinteasca a tatei; era greu sa construiasca casa în anii aceia postbelici - bani nu erau, cresteau taurasi, porci, ca sa dea cote la stat si sa cumpere materiale de constructie). Dar sa ma întorc. Dupa ce a fugit de la scoala militara si a venit acasa, tata statea ascuns si îsi închipuia ca raiul acela dulce de acasa nu va mai avea sfârsit. Ghimpele grijilor trebuie sa-l fi împuns totusi: Ce va face mai departe? Nu putea sta asa la nesfârsit. Milioanele de români de atunci, taranii în primul rând, nu-si imaginau viitorul, nu stiau ce-i asteapta. Nu aveau de unde sa stie ca dictaturile ce veneau una dupa alta vor schimba fata lumii lor vechi, care parea vesnica. Si ca dupa '45 se va fabrica o alta umanitate, mai aspra, mai carnasiera. Iar lumea taraneasca si morala ei vor primi lovituri de moarte. Însa aceasta noua umanitate era una docila, tot mai docila, pe masura ce sistemul economic si razboiul cereau o reglementare tot mai minutioasa. „Marele Prieten” de la Rasarit nu a facut decât sa puna capac la toate si sa dea vechii lumi lovitura de gratie. Ceea ce stramosii intelectuali, cu studii la Paris sau la Viena, numeau libertati si drepturile omului, erau acum socotite dezordini, iar „democratia” proletara uniformizatoare a fost jugul pus peste gâtul întregului Est. Tata însa nu bindisea de asta, nu era constient, cum milioanele de români nu aveau habar ce-i asteapta. Îsi închipuiau, cum spuneam, ca lumea veche va fi cât haul si pâraul. Statea în livada lui, îmbarbatat de inconstienta tineretii, mâncând pere si asteptând sa-i pice para malaiata în gura lui natafleata. Si malaiata a venit. Oarecum. Fratele mai mare al tatei, Jorj, adica Gheorghe, numit acasa Jorjica, i-a fost salvarea. Nenea Jorjica era „badia”, asa i se zicea înainte fratelui mai mare. Badia avea o autoritate deosebita peste ceilalti frati (într-o familie pe atunci erau de obicei multi frati si surori, nu ca acum, când sunt îndeobste doi). Tin minte cum la înmormântarea bunicii, la pomana, s-au pus doua rânduri de mese. Primul rând pentru popa, cântaretii bisericesti si gospodarii de frunte. Se aduceau mese si banci din vecini, se punea laicere înflorate la primele mese, acolo unde sedea crème de la crème, cum ar veni. Al doilea rând de mese era pentru saracani (dar nu era obligatoriu), pentru cei înrobiti pântecului, bauturii si cu minte putina. Mesele si bancile s-au înmultit acum. S-a întâmplat ca ultimele mese au ramas si fara toale. Daca ajungeau toalele bine de bine, daca nu - nu. Le-a sta curul si pe banca goala, fara tol - conchideau matusile. Al treilea rând de mese pentru pomana a fost pentru noi, rudele. Ma enumeram si eu printre ele, asa copil cum eram. Necazul a fost ca nu a mai ajuns mâncarea si pentru noi. - Vai, ce-o sa zica badia! se tânguiau si bateau îngrijorate din palme, apoi le duceau la gura matusile. Pâna ce nenea Jorjica a strigat cu autoritate de la masa catre bucatarie: - Tinca, Aurica, Lucretie! Lasa, nu-i nimica. Aduceti ce a mai ramas. Si surorile au adus de pe fundul oalelor si cazanelor resturile (heltiuga se zicea) si le-au pus pe mese. I-au pus lui nenea Jorjica în fata câteva sarmale si noua, celorlalti, mai mult frunzele de vita-de-vie de la sarmale si zeama. Dar nenea Jorjica a mâncat putin bors din ce mai ramasese. Apoi s-a ridicat si a venit la noi, copiii. Sprâncenele lui groase, posomorâte ma speriau. Dar el a pus ghilimoatele de sarmale ramase în farfuriile noastre, ale copiilor. Nenea Jorjica nu a mâncat cine stie ce. Mai mult statea de vorba cu tata, cu nenea Mihai si cu ceilalti frati si cumnati. Parca nu eram la o înmormântare, ci dimineata, într-o zi de munca vara, când fratii îsi împart sarcinile pe ziua aceea: tu la coasa la Bodron, tu la lucerna, vezi ca mai este o postata la Culina, iar tu si Valica stropiti via, vedeti ca am cumparat ieri piatra vânata. Nenea Jorjica, având studii superioare, a fost facut ofiter pe timp de razboi. El l-a salvat pe tata: l-a chemat la centrul militar, tata a fost înrolat si a facut tot razboiul: de la Odessa si pâna la Brno. P.S. Ar fi trebuit sa scriu o poveste de 1 Decembrie. Dar prea îmi par înecate toate în scrobeala sarbatorescului, asa ca îi las pe altii mai dibaci ca mine în ale scrisului. În orice caz, la multi ani, dragi români de pretutindeni. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
