Nimeni nu iubeste Bahluiul, nimeni nu-l pretuieste. Luca Pitu, de pilda, n-a scapat niciodata ocazia sa probozeasca „multputiciosul Bahlui”. Mick Astner a scris un articol în care deplângea încorsetarea râului în dale de beton, dar iata ca acum, când apa creste în perioada ploilor, iarba de pe maluri nu mai este „tencuita” cu murdarie. N-are el peste, dar... Nimeni n-a scris despre frumoasele lui poduri. Uneori îmi imaginez cum arata Bahluiul fara poduri, pe vremea pecenegilor, cei care i-au dat numele si care vor fi trecând apa buluc, prin vaduri stiute sau cu brodina. Nimeni nu a scris despre culorile apei Bahluiului, dupa cum o alinta lumina. Îmi place când apa e de un verde-mâl sau blonda-sters când soarele constipat al asfintitului agonizeaza stins în ape si lumineaza parelnic undele de culoarea unei tingiri de arama murdara. Îmi place când se reflecta în oglinzile ferestrelor din blocurile de pe Splai, si când are culoarea tulbure a norilor de ploaie, ca o ciorba cazaniera de la casa de copii, cu cartofi murdari de pamânt si morcovi albiciosi. Lenesule, puturosule, sucitule-rasucitule Bahlui, îmi esti ca o curea serpuitoare veche si uzata, dar cu care m-am obisnuit la brâu si la care nu mai pot renunta. În definitiv, tu esti Bahluviumul vietii mele. Într-o iarna geroasa, cu multe ape înghetate, am vazut rate salbatice cautând hrana pe lânga Podu Ros, în apa cea fara pesti si broaste a Bahluiului. Ce-o fi gasind? Cine stie, poate le aruncasera iesenii resturi de pâine si altele de mâncare. Dar uite ca ele se scufundau dupa nu stiu ce, scuturându-si fericite coditele. Dar câte nu-mi plac la Iasi! Culmele înalte si masive – decupate noptile pe cer – ale acoperisului Universitatii, luna delirând în lucarnele vechilor zidiri, frunzisurile prefirate de o lumina venita de undeva de jos, mâna retorica a Kogalniceanului atinsa de stralucirea lunii, o lumina preaadevarata într-o negraita liniste. Îmi place ca bisericile nu se scufunda, nu se prabusesc, nu se înclina turistic ca la Pisa – ele ramân. Îmi place apa Bahluiului, da, ma încânta verdele-mâl sau mieriu, dupa cum o alinta razele calde. Îmi place cum Cuza Voda si corifeii Unirii continua sa dea proclamatii peste proclamatii, în pofida gainatului care-i albeste an de an. Îmi place chiar si mirosul de gunoi si descompunere venit dinspre masinile murdare ale Salubris-ului, miros care parca face trecutul mai viu decât monumentele boite ale orasului; tot de aceea îmi place pâna la uitare cum iarba perfida napadeste în amurg prin crapaturile soclului Voievozilor, iar la doi pasi, Fundatia Regala se stinge în bâzâitul amagitor al automobilelor. Îmi place cerul solemn al orasului, largindu-se auriu deasupra celor sapte coline (mie îmi „ies” mai multe la numarat – s-o mai fi marit orasul!), dar si cerul tulbure si umil ca din pânza de sac. Iubesc zidurile Goliei, ca învelite în pânza straveche, si când greutatea lor se rasfrânge în lipsa de greutate, parca, a Turnului. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
