Utilizând exclusiv conceptul de religie în sens occidental, Japonia este perceputa ca fiind o tara cu o populatie nereligioasa, care adopta ideea de mushukyo - lipsa unor convingeri religioase. Sintoismul, religia traditionala, reprezinta doar un sistem de credinte populare, fara un fondator identificat, de aceea nu poate fi comparata cu marile religii revelate (Crestinismul, Islamul). Budismul, care a jucat un rol preeminent în Japonia pâna la mijlocul secolului al XIX-lea, a influentat numeroase obiceiuri (înmormântari, vizitarea mormintelor), la rândul lor fiind stimulate de confucianism, o cvasi-religie. Acestea doua din urma ofereau o „cale”, fiind cele mai apropiate de termenul de origine occidentala shūkyō, adica religie. Japonezii sunt profund legati de traditii, obiceiuri si cutume religioase vechi, se comporta sincretic, amalgamând credinte eterogene. Din aceste motive, ei prezinta mai degraba o forma hibrida de spiritualitate, nefiind cunoscuta ideea de a adera exclusiv la o anumita religie. Fondatorul companiei japoneze de electronice Panasonic, Matsushita Kōnosuke (1894-1989), afirma în 1932, dupa ce a vizitat un sanctuar sintoist foarte cunoscut, ca „Fiintele umane au nevoie atât de prosperitate materiala, cât si spirituala. Religia îi ghideaza pe oameni dinspre suferinta spre fericire si pace sufleteasca. Si afacerile pot contribui, de asemenea, prin asigurarea necesitatilor fizice necesare pentru fericire. Aceasta ar trebui sa fie misiunea sa principala... Misiunea unui producator este de a învinge saracia prin producerea unei oferte abundente de bunuri. Chiar daca apa poate fi considerata un produs, nimeni nu se opune daca un trecator bea de la un robinet de pe marginea drumului. Acest lucru se datoreaza faptului ca oferta de apa este abundenta si pretul acesteia este scazut. Misiunea noastra ca producator este de a crea abundenta materiala prin furnizarea de bunuri la fel de abundente si ieftine ca apa de la robinet. În acest fel putem alunga saracia, aduce fericire în viata oamenilor si face din aceasta lume un loc mai bun.” Fara sa fie neaparat un tip religios, Kōnosuke a atribuit succesul obtinut ulterior de Panasonic acestei epifanii petrecute în 1932. În 1961, acelasi personaj considera ca misiunea companiei era aceea de „a crea oameni (hitozukuri) înaintea produselor.” Acest concept revolutionar, hitozukuri, a avut un impact puternic asupra multor altor filozofii manageriale. În 1962, prim-ministrul de atunci al Japoniei, Ikeda Hayato (1899-1965), l-a împrumutat si folosit ca linie directoare a administratiei sale, fiind considerat un instrument pentru „câstigarea încrederii lumii prin valorizarea moralitatii, cultivarea virtutii, iubirea natiunii si a poporului sau si dezvoltarea de abilitati si tehnici.” Într-o perioada marcata de desfasurarea Razboiului Rece, în care Japonia era net inferioara din punct de vedere economic Occidentului, aceasta marota, desi destul de vaga si greu de operationalizat, a functionat în comunicarea politica si în relatiile internationale. Se sugera ca în lupta dintre bine si rau, dintre „capitalismul religios” si „comunismul ateu”, religia face diferenta si constituie conditia necesara si suficienta pentru a obtine prosperitate si putere. Pe plan national, Ikeda propovaduia convingator apelul la internalizarea si manifestatea probitatii morale a individului ca factor esential în cresterea prosperitatii Japoniei. Mai concret, el considera ca nu lipsa bunurilor materiale trebuie sa îi preocupe pe cetateni, ci pe cea a religiozitatii, mult inferioara competitorilor occidentali. Religiozitatea era ingredientul-minune care putea sa construiasca un model uman care sa fie capabil sa asigure prosperitatea durabila a natiunii si procesul economic si tehnologic de catching up. Cu alte cuvinte, nu aptitudinile, abilitatile si punerea în aplicare a cunostintelor tehnice ar fi facut diferenta, ci inocularea si constientizarea unui simt al vocatiei! Asemenea a doua roti ale unei masini care desi functioneaza independent, ele sunt complementare si sinergice... Japonia era marcata de pierderea celui de-al Doilea Razboi Mondial, iar amintirea atacului nuclear de la Hiroshima si Nagasaki era înca vie în mentalul colectiv. Reconstructia tarii dupa acest deznodamânt se realiza greoi, cu mari eforturi financiare si umane. Atmosfera generala era dominata de o degradare morala si de un „vid spiritual” care au generat, printre altele, cresterea spectaculoasa a delicventei juvenile. În atare conditii, politica nationala hitozukuri a avut drept obiectiv principal cresterea religiozitatii tinerilor japonezi pentru a redobândi probitatea morala, spiritul civic si simtul vocatiei. În aceasta directie, în 1963, s-a decis identificarea trasaturilor cetateanului japonez model, muncitor si plin de calitati si virtuti, caracteristici care, prin procesul educational din scolile publice, sa poata fi inculcate tinerilor pentru a deveni un astfel de prototip uman. Comitetul însarcinat a observat ca, printre cauzele acestui „vid spiritual”, se numarau viziunea mecanicista (kikaika) despre om, privit asemenea unei rotite dintr-un mecanism de ceasornic, si „animalizarea” (dōbutsuka) acestora de catre stiintele naturale, care îl reduceau doar la „carne si oase”. Mai mult, Comisia a evidentiat ca exista o incongruenta fundamentala între consumerismul hedonist si religiozitate. Pentru ca societatea sa nu ramâna la stadiul de a produce bunuri si servicii exclusiv pentru a hrani poftele animalice din oameni, era nevoie de o reconciliere activa cu „forta vietii spirituale” (seishin teki na seimei). Asadar, era deja evident ca acea figura a cetateanului japonez ideal sau model trebuia sa se sprijine în primul rând pe religiozitatea personala, apoi pe patriotism sau profesionalism. Afinitatea modelului normativ japonez propus fata de teoriile sociologice ale lui Max Weber sau Émile Durkheim era evident. Daca Weber aratase rolul activ jucat de sentimentul crestin al vocatiei (beruf) în ascensiunea capitalismului în Occident, atunci aceeasi atitudine fata de munca trebuia sa fie forta motrice a construirii unui model uman devotat comunitatii si dornic de perfectionare si auto-dezvoltare. Durkheim era invocat cu privire la teoria sa legata de natura funciarmente religioasa a lui homo sapiens, astfel ca planificatorii japonezi întareau ideea ca religia contribuie din plin la coeziune sociala si rezistenta la risc, esecuri sau provocari. În 1966, a fost promulgata în mod oficial politica „Figurii umane pe care se poate spera/ pe care se poate conta”. Budismul a militat din plin pentru o astfel de initiativa, evidentiind rolul preeminent al misiunii (shimeikan), ca forma de satisfactie spirituala, în încercarea de a construi fericirea întregii comunitati. Însa imaginea creata de acesta era destul de diferita de modelul gândit de Ministerul Educatiei. În cele din urma, proiectul guvernamental a esuat lamentabil. Desi relatia dintre pietate si dezvoltare economica putea fi demonstrata, a devenit evident ca era o utopie ca sistemul public de educatie sa reuseasca sa creasca nivelul de religiozitate a elevilor japonezi si sa construiasca triada instruire confesionala-crestere moralitate-sporire know-how. Ce nu a reusit statul prin stimularea religiozitatii, a reusit însa sistemul corporatist care promitea salarii ridicate si o pozitie sociala privilegiata. Sistemul educational ajunsese sa devina aproape inuman înca de pe la mijlocul anilor 1970. Sistemul implementat al scolilor de pregatire (juku) presupunea meditatii contra cost suplimentare pentru elevi, parintii si societatea punând presiune pe acestia, investind din ce în ce mai mult pentru ca sa aiba un viitor stralucit, riscând sa îi transforme în roboti lacomi, superficiali si egoisti. Companiile japoneze au beneficiat de pe urma calitatilor inculcate prin sistemul juku, angajatii fiind deja „dresati” sa faca fata presiunii, oboselii, stresului si obiectivelor agresiv stabilite. Inima sus! Aurelian-Petrus Plopeanu este cercetator CS II dr. habil. si director al Departamentului de Stiinte Socio-Umane din cadrul Institutului de Cercetari Interdisciplinare, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si cadru didactic asociat al Facultatii de Economie si Administrarea Afacerilor
