Articolul contine o serie de reflectii neconventionale asupra unui recent film românesc. Am participat în urma cu câteva zile la avanpremiera publica la Iasi a filmului 21 de rubini, o proiectie‑dezbatere, în prezenta autorului‑regizor si a câtorva dintre colaboratorii sai. Unele vagi ecouri din mass-media privind caracterul provocator si controversat al filmului, ca si trailer-ul publicitar, m‑au facut curios sa îl vad. Publicitatea inteligent facuta, numarul mare de actori români foarte cunoscuti (Dorel Visan, Constantin Dinulescu, Loredana Groza, Magda Catone, Razvan Vasilescu, Carmen Tanase), a unor vedete internationale (Mickey Rourke, Anthony Delon, Elisabetta Pellini), ca si prezenta unor actrite si actori mai tineri în plina afirmare (Corina Moise, Sebastian Balan, Ela Ionescu, Mihnea Moldoveanu, Liana Margineanu) m‑au convins sa merg sa vad filmul. Marturisesc ca, în ciuda lungimii poate excesive (cca 2 ore jumatate!), am urmarit cu interes acest film ciudat din mai multe puncte de vedere. Cea mai mare „ciudatenie” consta în faptul ca autorul filmului, Ciprian Mega (scenarist si regizor) este „la baza” preot ortodox, iar creatia sa este, la prima vedere, o satira vehementa, cu accente pamfletare, împotriva... Bisericii Ortodoxe Române! Un spirit mai rautacios ar putea spune chiar ca, din acest punct de vedere, filmul este cumva „tezist”, autorul apelând la mijloacele filmului pentru a‑si plati unele polite fata de ierarhia BOR. O rapida incursiune pe net ne furnizeaza suficiente dovezi care întaresc aceasta impresie. O alta „ciudatenie” a filmului consta, dupa parerea mea, în amatorismul constructiei cinematografice, manifest în ceea ce priveste tehnica, mai precis, de exemplu, în insuficienta marcare a delimitarii dintre cele doua planuri narative contrapunctice interferente: povestea esecului tragic al încercarii unui copil de muncitori de a deveni preot, pe la începutul anilor 1990, pe de o parte, si eforturile de a descoperi adevarul despre sinuciderea adolescentului aspirant la carierea de preot depuse doua decenii mai târziu de sora acestuia, devenita procuror de rang înalt, pe de alta parte. Prinsi de senzationalul dezvaluirilor si de farmecul actorilor, unii, daca nu cumva multi spectatori nici nu au sesizat existenta celor doua planuri temporale distincte! Nu cred ca este cazul sa povestesc filmul, nici sa purced la o analiza „profesionista”. Voi trece doar în revista câteva dintre secventele si figurile care retin atentia spectatorului, dintr‑o fresca uriasa, cu tuse adesea grotesti si caricaturale: episcopul decrepit, tiranic si alcoolic, trepadusii eclesiastici corupti de la seminarul teologic si din aparatul eclesiastic, înfratirea întru coruptie între guvernanti si ierarhia bisericeasca, slugarnicia clerului inferior, opulenta si aroganta ierarhilor, festivismul sau chair festivalismul procesiunilor, prabusirea în superstitii a maselor de credinciosi, usor de manipulat de „parinti” cu har, oportunismul si coruptia din sistemul judiciar; la urma de tot, mica si abia perceptibila, asemenea ultimului dintre „darurile” din cutia Pandorei, credinta sincera si curata a omului simplu. Ceea ce, personal, reprosez filmului, dincolo de tezismul mult prea explicit, este luarea în derâdere si compromiterea inclusiv a valorilor democratice în sine. Cum altfel ar putea fi interpretata caricaturizarea Americii prin figura acelui „secretar de stat” interpretat de Rourke (un cowboy cu trabucul în coltul gurii, flegmatic si dispretuitor) si a Uniunii Europene prin frivolitatea seducatoarei doamnei comisar european, interpretata de actrita italiana Elisabetta Pellini (scene de lesbianism explicit!)? În dezbaterea care a urmat proiectiei, regizorul a tinut sa precizeze ca, daca am înteles bine, filmul a fost refuzat la preselectia pentru Festivalul de la Cannes, fiindca autorul a refuzat sa scoata o scena realmente problematica, un fel de parodie a ecumenismului mondial, filmata în Sinagoga din Oradea! În schimb, aflam tot de la dl. parinte Mega ca un alt film al sau, Glasul care striga în pustie, a fost premiat la Moscova în 2022 de însusi marele cineast Nikita Mihalkov. Nu vreau sa insinuez nimic, eu însumi fiind un mare admirator al lui Mihalkov, dar nu trebuie uitat ca, în ultimii ani, creatorul bijuteriei cinematografice Piesa neterminata pentru pianina mecanica a devenit unul dintre cei mai îndârjiti sustinatori ai lui Putin... Câteva cuvinte acum despre filmul premiat la Moscova, un fel de biografie a parintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, a carui lipsa de pe lista posibililor sfinti ai BOR este deplânsa de dl. Mega cu deplina îndreptatire. Am pastrat o amintire plina de respect pentru curajul parintelui Calciu Dumitreasa, cel care s‑a opus pe fata si cu îndârjire lui Ceausescu în anii ’70-’80, fiind întemnitat din nou, dupa alte doua decenii de chinuri în puscariile comuniste. Cei care am trait în anii aceia nu am uitat ca preotul contestatar a fost pur si simplu scos din puscarie si din tara la cererea directa a presedintelui american Ronald Reagan, în anul 1985. Parintele Calciu a fost onorat de cei doi presedinti americani ai vremii, Ronald Reagan si George Busch, dupa cum stau marturie fotografiile accesibile pe net. De aceea, m‑a oripilat declaratia explicita a parintelui Calciu, în ultimul sau interviu tv, ca binefacatorii, salvatorii si prietenii sai Reagan si Busch, ca presedinti, sunt masoni si mesageri ai Satanei, iar America „foloseste numele lui Dumnezeu si practica lucrurile Satanei”. În acelasi interviu, parintele Calciu vorbeste pe larg despre „dominatia satanica” si despre „satanismul Occidentului”, singura societate acceptabila fiind cea bazata, strict si exclusiv, pe principiile ortodoxiei. Nu pot sa nu contrapun aceste aprecieri cu spusele reputatului lingvist Noam Chomsky, marele apostol al gândirii politice corecte, potrivit caruia America este cel mai terorist stat din istorie, iar tari pasnice precum Cuba, Rusia, Coreea de Nord, Irakul si Iranul sunt victime ale agresiunii americane! Care dintre cele doua mari „voci”, Calciu sau Chomsky este mai... political correct?! Ciprian Mega este un rebel în sânul Bisericii, din categoria celor care pot fi denumiti, cu deferenta, rigoristi. Spre deosebire însa de semeni de‑ai sai, fundamentalisti sadea, unii monahi hirsuti si apocaliptici sau niste mireni violenti si grobieni ca aceia care, în urma cu câtiva ani, îl apostrofau cu „mânie proletara”, pe mitropolitul Teofan, asemuindu‑l cu Arie, pentru vina de a fi participat la Sinodul Pan-Ortodox din Creta, tânarul nostru preot‑cineast reuseste sa îsi mascheze, prin farmec personal si printr-un bun instinct în „public relations”, un fundamentalism ortodoxist (probabil sincer!) fara cusur. Fiindca traieste într‑o democratie de tip occidental, pe care, in petto, o detesta, artistul-cineast asigura imunitate si preotului contestatar! Au mai fost si alti rebeli în sânul Bisericii noastre stramosesti. Caterisirea lui Ion Creanga s‑a fundamentat pe „pacatele capitale” de a fi mers la teatru si de a fi tras cu pusca dupa ciori. Astazi, dupa cum ne arata filmul d-lui Mega, câte un episcop gurmand benchetuieste sardanapalic, cu purcei fripti si bauturi fine, alaturi de politicieni interlopi, si cere corului bisericesc sa‑i cânte la ureche, în loc de psalmi, celebrul „slagar” Pusca si cureaua lata, atât de drag jalnicului establishment politico-mafiotic actual. Un altul, dupa ce a fost depus din demnitatea episcopala pentru viol asupra unui minor, este lasat în continuare sa „fructifice” în pace si cainta generoasa îndemnizatie episcopala. Cine sa curete, oare, grajdurile lui Augias? Revin la Creanga! Lasând Biserica cu un popa mai putin, Providenta ne‑a daruit pe marele humulestean, care face infinit mai mult în eternitate pentru identitatea noastra si pentru stima noastra de sine decât orice sinod, cu toti episcopii lui simoniaci si homosexuali la un loc. În ceea ce ma priveste, tema coruptiei în Biserica eu o prefer tratata în versiunea artistica a lui Creanga decât în cea a preotului-cineast. Citez din Amintiri: „Galbeni, stupi, oi, cai, boi si alte bagateluri de alde aceste, prefacute în parale, trebuia sa duca dascalii poclon catihetului de la fabrica de popi din Folticeni; s-apoi lasa-te în conta sfintiei-sale, ca te scoate poponet, ca din cutie... Pentru mine însa numai doua mierte de orz si doua de ovas a dat tata cui se cuvine, de am fost primit în Folticeni, caci scoala era numai de mântuiala; boii sa iasa!” În final, as risca sa apreciez ca filmul d‑lui Mega pare sa corespunda, în mod paradoxal, asteptarilor spectatorilor apartinând unor grupuri radical diferite, daca nu opuse, de la cei care se situeaza în afara Bisericii, de la ateii militanti la agnosticii respectuosi, si pâna la fundamentalistii intratabili, autohtonisti si antioccidentalisti. În ciuda multiplelor sale neajunsuri si excese, filmul merita sa fie vazut. Miasmele unei mlastini nu le poti simti si cunoaste de departe, cu binoclul, ci doar apropiindu‑te cât mai mult de ele. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
