Solutiile identificate de guvernantii români (si nu numai) demonstreaza un fapt care se poate dovedi periculos. Sectorul privat este calul de bataie în aceasta situatie. În economie nu pot co-exista egalitatea si libertatea economica. Se pare ca egalitatea economica este de preferat, redistribuirea pare solutia cea mai convenabila, pe când piata libera e mai mult o metafora culeasa din basme. Asa cum am aratat în articolul anterior, majoritatea economistilor români, lideri de opinie în mass-media si ocupând functii academice si în aparatul de stat importante, au transformat discutiile privind modalitatea optima de a construi pachetul fiscal adoptat recent privind reducerea deficitului bugetar într-o nesfârsita parerologie extrem de tehnica si mecanica. Nu toate solutiile oferite de acestia sunt ghidate de principii imuabile. În special pentru nespecialisti, dar si pentru economistii care îmbratiseaza alte doctrine economice, a parut ca ceea ce conteaza cu adevarat sunt niste borne artificiale care trebuie atinse cu pretul unor reforme sau decizii nepopulare. În articolul de astazi, voi invoca un economist român care, inclusiv în prelegerea pe care am avut privilegiul sa o moderez în cadrul Departamentului unde lucrez, a insistat pe importanta principiilor în detrimentul exclusiv al unor masuri fiscale tehnice limitate si fara substanta: prezervarea cu prioritate a libertatii economice si politice. Este vorba de profesorul Lucian Croitoru, consilier al Guvernatorului Bancii Nationale a României. În cazul României post-decembriste, fie în perioadele grele, fie în unele momente de gratie, deficitele bugetare au fost, de obicei, nesustenabil de mari. Acest lucru a reclamat, cvasi-permanent, masuri de combatere/reducere a acestora prin doua canale: cresterea impozitelor sau reducerea cheltuielilor publice. Prima masura a lovit agresiv în libertatea economica a mediului de afaceri, consolidând, astfel, puterea politica. Situatia macroeconomica din prezent este complicata. România înregistreaza un nivel prea ridicat al deficitului bugetar, în conditiile unei inflatii periculoase si ale unui razboi în proximitate / criza în Orientul Mijlociu. În acest context, sansele aparitiei unei crize economice trebuie luate în considerare. Cresterea impozitelor nu ar fi o solutie nici tehnica, nici morala. Daca în perioada 2016-2019 s-au impus politici wage-led-growth (cresteri de salarii si reduceri de impozite), cum ar mai putea fi considerate o masura economica viabila daca ar fi taiate prin cresteri de taxe si impozite? E ceea ce noi, economistii, numim hazard moral. Iar hazardul moral produce fracturi ale încrederii si predictibilitatii. Impozitarea suplimentara nu ar face decât sa se socializeze problemele sectorului public pe seama celui privat. Este vital sa se respecte o serie de principii atunci când se proiecteaza cheltuielile publice: marimea lor trebuie sa tina cont de mijloacele de finantare posibile (impozite) si nu invers! Multe solutii propuse de unii economisti cu privire la reducerea deficitului bugetar nu respecta aceste principii vitale care graviteaza în jurul ideii de libertate. Spre exemplu, sunt voci care militeaza pentru necesitatea cresterii ponderii veniturilor bugetare în PIB, în conditiile în care se considera ca ponderea cheltuielilor este la cel mai mic nivel posibil. Deci problema ar fi pe partea de venituri. Se invoca ideea ca România trebuie sa ajunga la media europeana de aproximativ 42-. Falsitatea unui asemenea deziderat rezida în întelegerea a ceea ce este în spatele unei teorii. Un liberal stie ca procesul cunoasterii este dispersat în economie si ca nici o persoana nu poate sa cunoasca si sa planifice mai mult decât îi este plapuma sau dincolo de interesul lui si al familiei sale. Pe de alta parte, avocatii socialismului cred în virtutea ratiunii si în capacitatea acesteia de a cunoaste fara rest, facând loc planificarii întregii societati. Astfel, a stabili ca dezideratul este de a obtine ponderea veniturilor bugetare de 42- din PIB se încadreaza perfect în ideologia socialista a proiectului de tara. Un alt argument fals vehiculat vizeaza concepte sau termeni care mistifica sau manipuleaza realitatea. Un exemplu este asa-numita greedflation sau inflatie produsa de lacomie. Se considera ca firmele private ar fi excesiv de lacome si, astfel, ar practica marje de profit prea mari, ceea ce ar încuraja masuri anti-piata care sa corijeze efectele perturbatoare produse în economie (de exemplu, limitarea adaosului comercial). În realitate, daca ar proceda asa, statul ar distorsiona semnalele produse de preturi pe piata libera si ar produce mult mai mult rau. La fel de mult rau s-ar genera daca statul, contrafactual, ar considera ca anumite sectoare sau ramuri ale economie ar fi mult mai productive daca ar beneficia de scutiri sau exceptari de la plata anumitor obligatii fiscale. Realitatea ne-a demonstrat ca, atunci când au luat contact cu concurenta reala, acestea nu au rezistat presiunii. O ultima eroare vizavi de articularea unei politici fiscale ghidata de principii este legata de teama puterii politice ca, prin eliminarea exceptiilor si facilitatilor fiscale, va genera dezechilibre economice (criza economica, somaj) si politice (aparitia de partide extremiste). Si acest argument este falacios deoarece se pleaca de la o ipoteza profund gresita si himerica: cea de justitie sociala. Or, asa cum afirma Lucian Croitoru, egalitatea economica este un concept fara nici un fel de continut real, dar lansat si vehiculat tocmai pentru a se justifica interventionismul din ce în ce mai brutal al statului în economie. Apropo de principii care sa calauzeasca proiectarea de politici fiscale sanatoase si prietenoase cu libertatea, Lucian Croitoru ridica la fileu o problema noua. Spre exemplu, printre masurile adoptate de guvern care sa limiteze deficitul bugetar excesiv, se numara o serie de impozite suplimentare de aplicat celor care detin imobile cu o valoare cumulata mai mare de 500.000 euro si autovehicule de peste 75.000 euro. Este evident ca veniturile care se vor încasa la bugetul de stat vor fi neglijabile. În loc sa aplicam impozite un pic mai mari tuturor proprietarilor de imobile si autoturisme, mesajul transmis de autoritati este, de fapt, unul esentialmente imoral si profund anti-economic: impozitarea discretionara a celor capabili, performanti si onesti în numele justitiei sociale si a egalitatii socialiste. Lucian Croitoru considera ca pachetul de masuri fiscale adoptat de guvern în octombrie 2023 este necesar. Acesta, în conditii normale, va restrânge deficitul cu 1,1-, ajungând în 2024 la circa 5- din PIB. Însa trebuie observat faptul ca unele masuri pot conduce la comportamente deviante în economie sau pot altera libertatea economica si ratiunea. Solutiile identificate de guvernantii români (si nu numai) demonstreaza un fapt care se poate dovedi periculos. Sectorul privat este calul de bataie în aceasta situatie. În economie nu pot co-exista egalitatea si libertatea economica. Se pare ca egalitatea economica este de preferat, redistribuirea pare solutia cea mai convenabila, pe când piata libera e mai mult o metafora culeasa din basme. În plus, violarea relatiei de adaptare dintre scopuri (cheltuieli) si mijloace (impozite) va genera, mereu si mereu, cresterea impozitelor. Iar daca evaziunea fiscala va ramâne la niveluri extrem de mari si colectarea va fi mult sub optim, guvernantii se vor canaliza tot spre cresterea impozitelor care pot destabiliza anticipatiile fiscale. Iar dincolo de o anumita valoare, acestea vor aduce mai putine venituri la buget. Cu alte cuvinte, nu se poate ascunde mereu gunoiul sub pres la nesfârsit si sa apelam la cresterea impozitelor ca solutie salvatoare. S-ar crea reflexul psihologic si comportamental ca se pot mari cheltuielile mereu, iar gaura aparuta se va umple apelând la noi cresteri de impozite. Evaziunea fiscala va deveni o boala cronica. Iar când cheltuielile si veniturile publice vor atinge la un moment dat un nivel maximal, procesul acesta se va rasfrânge în datorii publice din ce în ce mai mari. Inima sus! Aurelian-Petrus Plopeanu este cercetator CS II dr. habil. si director al Departamentului de Stiinte Socio-Umane din cadrul Institutului de Cercetari Interdisciplinare, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si cadru didactic asociat al Facultatii de Economie si Administrarea Afacerilor
