Identificarea cu diverse personaje, fictive si cu puteri supranaturale, este ceva firesc la copii când au vârste între 3 si 10 ani. Nu este vorba doar de felul cum ei doresc sa se îmbrace, prefacându-se, în costumele lor, ca zboara sau conduc lumea, ei, copiii, pot explora totul în jur într-un mod mult mai imaginativ decât ne asteptam. Astfel, pot trai o varietate bogata de experiente: pot deveni printese, mutanti, omul paianjen sau pirati. La aceste vârste, personajele imaginare fac parte din dezvoltarea lor: este modul în care încep sa cunoasca lumea în care au venit sa traiasca. Pe când avea trei ani, fiul meu, întrebat de un musafir ce va dori sa ajunga când va fi mare, a raspuns dintr-o suflare - mutant cu puteri supranaturale. Raspunsul lui ne-a uimit pe toti, în anii 90 nu cochetam cu inteligenta artificiala, robotul Sophia era în stadiu de râsnita de cafea, iar copilul nu doar ca nu avea notiunea termenilor, dar nici nu avea de unde auzi, în casa, o asemenea idee de natura avangardista. Putin încurcat, musafirul a întrebat: Poate vrei sa spui medic? Nu, a replicat fiul meu, vizibil enervat, eu o sa fiu mutant, ce nu întelegi, de ala cu muschi, ca în desene animate! Identificarea cu diverse personaje, fictive si cu puteri supranaturale, este ceva firesc la copii când au vârste între 3 si 10 ani. Nu este vorba doar de felul cum ei doresc sa se îmbrace, prefacându-se, în costumele lor, ca zboara sau conduc lumea, ei, copiii, pot explora totul în jur într-un mod mult mai imaginativ decât ne asteptam. Astfel, pot trai o varietate bogata de experiente: pot deveni printese, mutanti, omul paianjen sau pirati. La aceste vârste, personajele imaginare fac parte din dezvoltarea lor: este modul în care încep sa cunoasca lumea în care au venit sa traiasca. Indiferent daca îl întruchipeaza pe Superman sau Elsa, printesa de gheata, acesti eroi le permit sa ajunga dincolo de ceea ce este permis copiilor în viata reala. Fantezia este pentru ei un mod de a învata. Cu imaginatia lor creeaza situatii si se plaseaza în ele devenind omuletii atotputernici pe care nu-i vor vedea, din pacate, niciodata, mai târziu, în carne si oase. Astazi, spre deosebire de anii copilariei mele, parintii rezolva mult mai simplu problema timpului liber al celor mici si a fanteziei acestora: punând la dispozitia lor o telecomanda sau o tableta. Exista o tendinta din partea multor adulti de a considera ca desenele animate nu au nimic în neregula, de a presupune ca sunt avizate de o echipa de psihologi si scenaristi specializati, si ca, prin urmare, nu sunt periculoase pentru copii. Asadar, copiii dispun de telecomanda si tableta la orice vârsta, fara nici o restrictie, unii chiar ore în sir. Identificarea copiilor cu protagonistii desenelor animate poate avea si o alta fateta, însa, mai putin educativa, pentru ca cei mici încep sa actioneze uneori sub deviza „ce poate face eroul meu, pot face si eu, de asemenea”. În primul rând, trebuie sa avem în vedere ca, desi exista o mare varietate de desene animate, nu toate sunt potrivite pentru copii chiar daca sunt promovate ca fiind destinate acestora. Simplul fapt ca un serial de televiziune este produs în format de desene animate nu îl face întotdeauna recomandabil pentru consumul copiilor, iar greseala pe care o fac multi parinti e ca le permit acestora sa vada orice fel de desene animate, cu teme pe care copilul nu este pregatit sa le înteleaga. Practica arata ca violenta în desene animate, precum si în multe programe de televiziune pe care un copil nu ar trebui sa le vada niciodata, este pe cât de frecventa, pe atât de îngrijoratoare. Un studiu al CNA arata ca postul Cartoon Network este „campion” la difuzarea emisiunilor cu continut violent, cu 27 de acte violente pe ora. Studiile efectuate au demonstrat ca privitul la acest tip de programe conduce la efecte negative majore asupra copiilor, astfel, acestia devin insensibili la violenta, nu se mai tem de violenta îndreptata împotriva lor sau a semenilor si devin mai agresivi, acceptând violenta ca pe un mod de a rezolva problemele la gradinita sau la scoala. Cu siguranta multi sunt fani ai serialului Sponge Bob, fascinant pentru umorul sau negru, dar imposibil de înteles la vârste mici, nu doar pentru umorul cu tâlc, ci si din cauza ideilor absurde propuse si realizate de protagonisti. Într-un episod, de exemplu, copiii sunt sfatuiti sa puna picioarele în ulei clocotit pentru a se vindeca de raceala. În altul, personajul principal se întreaba, revoltat, atunci când e rugat de un muribund sa-l ajute, de ce ar trebui sa faca asta. Înca un exemplu îl gasim în The Simpsons, serial care nu ar trebui autorizat pentru copiii sub 12 ani nu doar din cauza comportamentului violent manifestat de personaje, ci si pentru felul în care sunt marcate rolurile de gen. Despre aluziile politice nu mai vorbim. Homer Simpson prezinta crize explozive de natura recurenta sau comportament tipic persoanelor incapabile sa-si controleze impulsurile violente care, dupa ce au suferit crize, dau semne de rusine si regret. Sponge Bob a fost asociat cu Sindromul Williams, un proces caracterizat printr-o aparenta lipsa de inhibitie sociala, o tendinta de a exagera vorbirea (care este foarte bogata în gestica si exprimare emotionala), de a folosi cuvinte inexistente si de a manifesta o anumita deficienta de intelect. Sponge Bob, un cumul de lene, minciuna, prostie si lipsa de empatie, a stârnit un adevarat scandal în Statele Unite, dupa ce cercetarile unei echipe de psihologi de la Universitatea din Florida au dovedit ca urmarirea unui asemenea serial de catre copii sub 12 ani le-ar aduce mari prejudicii comportamentului în viitor. Retelele de socializare s-au încins, parintii au fost scandalizati pentru faptul ca li s-a recomandat de specialisti sa evite un asemenea serial în programul pentru cei mici, considerând ca li se îngradeste astfel dreptul la libertate. Câti nu-l compatimesc pe bietul magarus Eeyore (Igor) din Winnie the Pooh, un personaj cu semne subiective ale unei tulburari afective cunoscute sub numele de distimie - oameni posomorâti care nu sunt înclinati sa se bucure si sa simta bucurie, critici si vesnic nemultumiti, dezinteresati de treburile zilnice, fara speranta, si cu o stima de sine scazuta. Ce efect va avea Eeyore magarusul asupra psihicului unui copil de doi-trei ani, sigur, cu putina imaginatie, putem prevedea rezultatele. Desenele animate pot ajuta la dezvoltarea empatiei la copii, dar o pot împiedica în unele contexte. Totul depinde de tipul de desene oferite copilului daca e sau nu potrivit pentru grupa de vârsta a acestuia si, în general, daca este destinat unui copil. Copiii încep sa-si dezvolte capacitatea empatica foarte devreme. Mesajele subliminale exista si, desi nu sunt usor de perceput de constient, ele ramân ancorate în subconstient. Aceste mesaje pot varia de la simple sloganuri comerciale care induc consumul, la mesaje care pot schimba în timp atitudinea unui copil, actionând asupra modului sau de a actiona si de a gândi. Copilaria este o tinta usoara datorita capacitatii mari de absorbtie a informatiilor. Desenele animate, unele aparent inofensive, pot contine mesaje subliminale care influenteaza concepte si stereotipuri referitoare la sexualitate, violenta, mod de alimentatie, ca sa dau doar trei exemple. Realitatea ne ofera cazuri hilare si îngrijoratoare: un copil de cinci ani a fugit de acasa planuindu-si din timp evadarea pentru ca asa a vazut în Ed, Edy & Eddie, un altul a fumat un smoc de iarba din fata blocului imitându-l pe Homer Simpson, altul si-a rupt coastele dupa ce a sarit din vârful unui copac, ca Spiderman. Sunt trei cazuri, toate reale. Un timp excesiv al copilului în fata ecranului sau tabletei îl poate învata ca modalitatea de a rezolva anumite probleme din viata reala este sa faca lucrurile asa cum actioneaza supereroii lui desenati. Din acelasi motiv, este potrivit ca parintii nu doar sa vada din când în când desene animate cu copiii lor sau macar sa stie ce urmaresc cei mici când sunt lasati ore în sir singuri în fata ecranului, ci si sa permita acestora sa-si spuna propriile interpretari. Comunicarea copil-parinte este o alternativa sigura de combatere a efectelor negative ale fascinantei si crudei lumi, din pacate, a desenului animat. Cristina Danilov este psiholog
