Andrei Serban, un creator care si-a permis cele mai non-conformiste îndrazneli, un regizor aflat în avangarda miscarii teatrale se situeaza acum pe pozitii conservatoare, excedat de politizarea excesiva, de delirul ideologic, de dictatura corectitudinii politice. Am convingerea ca aceste optiuni conservatoare, asa cum le întelege Andrei Serban, reprezinta singura atitudine lucida si rezonabila. Era de asteptat ca si ratiuni de ordin subiectiv sa ma determine sa citesc cartea lui Andrei Serban Niciodata singur (Polirom, 2021). Serban consacra mai multe pagini sfârsitului anilor ’60, perioada fasta pentru teatrul românesc. Îmi amintesc cu emotie (nu le ratam când mergeam la Bucuresti) de acele spectacole extraordinare, de la Bulandra, de la Teatrul de Comedie sau de la Teatrul Mic: D-ale carnavalului si Livada de visini (puse în scena de Pintilie), Nepotul lui Rameau si Troilus si Cresida (în regia lui David Esrig), Leonce si Lena, Furtuna si O scrisoare pierduta (Liviu Ciulei), apoi alte montari datorate lui Radu Penciulescu si Lucian Giurchescu, nu mai lungesc lista care risca sa devina fastidioasa. În acest climat s-a format si a debutat Andrei Serban, însa toti regizorii amintiti mai înainte au parasit, dupa câtiva ani, România, sufocati de presiunea ideologica si de arbitrariul cenzurii. Andrei Serban a urmat si el aceeasi cale, si trebuie spus imediat: din fericire, pentru ca doar astfel a putut ajunge sa fie prezent pe marile scene ale lumii si sa lucreze cu mari actori sau cu figuri uriase ale teatrului liric. Nu întâmplator Serban îsi deschide seria de portrete (Fragmente dintr-o galerie de portrete este subtitlul cartii) cu Sanda Manu si Radu Penciulescu, profesorii sai de la Institut. Si, la fel de firesc, continua evocarile cu Ellen Stewart, fondatoarea teatrului LaMaMa, personaj extraordinar, careia îi datoreaza, în definitiv, cariera lui americana. Ellen Stewart a întemeiat un teatru faimos în întreaga lume, dar habar n-avea cine au fost Cehov sau Artaud, se plictisea la teatru si, daca era obligata totusi sa asiste la spectacol, îsi punea niste ochelari negri ca sa nu fie vazuta ca doarme. A început prin a improviza o scena într-un subsol si a sfârsit posesoare a unui adevarat imperiu imobiliar! Pe Ciulei si pe Pintilie i-a revazut în strainatate, uneori au lucrat împreuna, dar Serban, cu o modestie admirabila, le recunoaste statutul de maestri, de artisti geniali, inegalabili. I s-ar potrivi de altfel acestei carti titlul unui volum de Cioran: Exercitii de admiratie. Prin ce scrie, Andrei Serban se arata a fi un om de mare generozitate sufleteasca, desi, dintr-o tot atât de autentica franchete, nu ezita sa semnaleze slabiciunile sau eventualele derive ale celui portretizat. La Meryl Streep, de pilda, noteaza un anume oportunism politic, iar în cazul lui Radu Beligan se întreaba daca toate concesiile pe care le-a facut longevivul actor îsi puteau gasi o justificare în dorinta de a salva ce se mai putea salva din teatru, în fata obtuzitatii partinice. Galeria portretelor pe care le propune Serban e de o spectaculoasa varietate. Iata-l pe Aureliu Manea, regizorul cu un destin tragic, iat-o pe Ana Maria Narti, cronicara teatrala la Contemporanul în anii ’60, plecata (si ea!) în Suedia unde a facut cariera în… politica, revenita ulterior la pasiunea dintâi, iata-i pe compozitorul John Cage si pe coregraful Merce Cunningham, pe tenorul Placido Domingo (ostracizat, astazi, din cauza unei campanii metoo), pe dansatoarea Pina Bausch, pe tenorul Roberto Alagna, pe imensul cineast Andrei Tarkovski, care si-a consumat existenta în lupta cu cenzura sovietica, neacceptând compromisuri, pe controversatul filozof Gurdjieff (care, gratie si lui Peter Brook, l-a influentat mult pe Serban), pe Gellu Naum, pe Niky Wolcz (va amintiti de cameramanul din Reconstituirea?) care, si el exilat, a avut o cariera internationala bogata în realizari majore etc., etc. Vedem cum concepe regizorul munca si relatiile cu actorii, cum colaboreaza cu scenografii, cum gândeste spectacolele de opera, ce le cere cântaretilor s.a.m.d. Foarte bun portretist, Andrei Serban este si un povestitor cu har, înzestrat totodata cu o memorie prodigioasa. Se stie, din interviurile pe care le-a dat în ultima vreme, ca - aflat în culmea gloriei - Andrei Serban s-a retras de la universitatea Columbia, unde era profesor, nemaiputând sa suporte tirania corectitudinii politice, a ideologiei woke, a nebuniei numita cancel culture. Îsi varsa naduful, în mai multe rânduri, si în carte. Ce ar face astazi Ellen Stewart, se întreaba el, cea care voia un teatru pur si se ferea de militantismul politic? Liviu Ciulei, acest „aristocrat al spiritului”, care a supravietuit terorii staliniste, nu si-ar mai gasi loc într-o lume universitara ce impune o noua „revolutie culturala”. Si Nicki Wolcz, împreuna cu Ulla, sotia lui, care predau si ei la Columbia, au parasit universitatea refuzând „sa se lase contaminati de ideologia care azi e pe cale sa distruga ideea de educatie în scoala”. Tarkovski, în fine, a intuit genial ce urma sa se întâmple în America, unde „arta nu mai e folosita ca sa ne privim pe noi însine, sa ne ajute sa devenim mai buni, ci e manipulata pentru a demasca, a arata cu degetul, a-i intimida si a-i obliga la tacere pe cei de alta parere”. Iata ce situatie paradoxala: Andrei Serban, un creator care si-a permis cele mai non-conformiste îndrazneli, un regizor aflat în avangarda miscarii teatrale se situeaza acum pe pozitii conservatoare, excedat de politizarea excesiva, de delirul ideologic, de dictatura corectitudinii politice. Am convingerea ca aceste optiuni conservatoare, asa cum le întelege Andrei Serban, reprezinta singura atitudine lucida si rezonabila. Alexandru Calinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
