Globalizarea si democratizarea comunicarii si cunoasterii nu mai pot fi întoarse din drum. Poti limita drepturi si libertati o perioada, te poti retrage între ziduri, te poti consola o vreme cu un trecut mitic, cu o epoca de aur, dar tehnologia care ne-a adus pâna aici si care se dezvolta cu o rapiditate uimitoare, n-o mai poti distruge. E deja în ADN-ul lumii. Zeci de ani a fost destul de simplu. Ne ghidam dupa câteva valori tari, bine definite. Eram de stânga daca credeam ca societatea capitalista creeaza prea multa inechitate si statul trebuie sa aiba grija de cei lipsiti de sanse, liberali daca consideram ca mai importanta e libertatea si ca redistribuirea avutiei produce saracie. Excluzând extremele, care înviau în perioade de criza, nuantele (gen social-democratie, libertarianism, conservatorism) se învârteau în jurul acestor doua mari axe: socialism - liberalism. Usurinta alegerii venea din faptul ca valorile, ideile, informatiile, cunoasterea erau vehiculate de sus în jos, de la o autoritate formala (presa, mediul academic, politicieni, vedete, ceea ce numim azi establishment) catre „opinia publica”, asta însemnând masa amorfa de cetateni anonimi care compun grosul populatiei unei comunitati. Nu zic ca elitele nu tineau cont deloc de opinia publica, dar comunicare era 99- cu sens unic, de sus în jos, de la elite catre mase. Realitatea era interpretata prin ochii acestor elite, ele defineau liniile mari de gândire, tusele groase, directiile si valorile fundamentale pe care se construiau ideologiile, iar nevoia de diversitate, de reprezentare a cât mai multor nise, cu nuantele de rigoare, era foarte redusa. Ex. Presa, daca era libera, stabilea ea agenda zilei, temele care merita, dupa propria evaluare, atentia publicului, care public era preponderent pasiv. Gândeam si dezbateam doar subiectele care apareau în presa, ea filtrând ce informatii merita sa apara pe piata si ce trebuia ignorat, ce urma sa stim despre lumea în care traim si ce nu. Asta a conferit stabilitate tuturor sistemelor, politic, economic, social, cultural etc. Chiar si în perioade de criza, statele aveau suficienta putere de absorbtie a socurilor, iar schimbarile cerute la un moment dat de populatie, în strada, puteau fi gestionate fara rasturnari violente de guvern sau de regim. Stabilitatea asta a durat zeci de ani. Pâna când a explodat comunicarea globala, rapida, practic instanta, fara restrictii, în toate directiile, canalele de comunicare nemaifiind unidirectionale, doar de sus în jos, de la elitele mainstream catre popor, ci pe toate directiile posibile, într-o imensa retea care-ti permite, tehnic cel putin, accesul peste tot. Asta a facut ca, într-un timp relativ scurt, de pe la începutul anilor 2000, vocile care se impun în ochii si mintile oamenilor sa nu mai fie doar ale vechii elite, ele venind acum din toate straturile societatii. Conceptul de elitism a început sa fie tot mai desconsiderat, contestat, hulit, pentru pacatul de a valida superioritatea unei minoritati si pretentia de a fi singurul purtator al informatiilor, valorilor, cunoasterii de care sa asculte poporul. Poporul însusi înceteaza de a mai fi o masa amorfa, fara chip, voce, putere. Are loc o democratizare accelerata în comunicare, nimeni nu mai are monopol, ne producem singuri nise, bule, triburi, avem micii nostri lideri pe care-i mai numim si influenceri, ne combinam spontan sau strategic cu alte triburi cu care luptam pentru o cauza, cu altele pentru alta cauza, suntem sparti în mii de mici „popoare” si de „opinii publice”. Dar asta vine cu niste costuri: e vorba despre instabilitatea si incertitudinea cronica pe care le produce scaderea dramatica a capacitatii elitelor vechi si în final a autoritatii de stat de a mai controla agenda publica si a sistemului politic de a mai construi majoritati stabile. În paralel, farâmitarea extrema a discursurilor a dus la senzatia multora de lume aflata în degringolada, de haos si anarhie, de lume scapata de sub control. De aici si reactiunea: tot mai multi cer restabilirea unei ordini pierdute, resimplificarea vietii, a optiunilor, a alegerilor pe care trebuie sa le facem. Presiunea pentru întoarcerea la o lume asezata, asa-cum-o-stiam, e ceea ce a dat nastere valului actual, global, de izolationism, nationalism, autoritarism liberticid, si alte curente care cultiva nostalgia si întoarcerea într-un timp mitizat. Dar si exceselor de stânga, care în numele progresului militeaza pentru alte restrângeri de libertati si mecanisme de tip inchizitorial. Acesta e cel mai important efect de etapa al democratizarii informatiei, cunoasterii si comunicarii. E replica pe care o dau cei care nu mai suporta sentimentul de insecuritate pe care-l provoaca aceasta democratizare. Dar e un fals tratament pentru o durere reala. Pentru ca se adreseaza doar efectelor, anxietatii si depresiei sociale actuale, nu si cauzei. Pentru ca daca s-ar adresa cauzei, si-ar da seama ca solutiile sunt altele decât restrângerea de drepturi si libertati si retragerea între ziduri. Nostalgia instrumentata politic nu le rezolva nicio problema. Globalizarea si democratizarea comunicarii si cunoasterii nu mai pot fi întoarse din drum. Solutia pentru început e sa încerci sa întelegi aceasta noua lume, nu sa te straduiesti s-o rastorni, ca e iluzoriu. Poti limita drepturi si libertati o perioada, te poti retrage între ziduri, te poti consola o vreme cu un trecut mitic, cu o epoca de aur, dar tehnologia care ne-a adus pâna aici si care se dezvolta cu o rapiditate uimitoare, n-o mai poti distruge. E deja în ADN-ul lumii. Iar pe termen mediu si lung, solutiile vor veni de aici, din modul în care vom sti sa o folosim, pentru a face bine sau pentru a distruge si, în final, pentru a ne autodistruge. Miza viitorului e sa gasim acea solutie prin care sa ne pastram drepturile si libertatile, fara a distruge diversitatea extraordinara a lumii. Dimpotriva, bucurându-ne de ea, tolerându-i inclusiv extremele, care chiar daca nu au solutii, au darul de a semnala, de multe ori inconstient, probleme reale.
