Elvira Sorohan era una dintre personalitatile care, prin simpla lor existenta, le da contemporanilor lor certitudinea ca viata merita sa fie traita. Fara dumneavoastra vom fi mai saraci si mai singuri, doamna profesoara! În urma cu o saptamâna, în chiar Sâmbata Mare, ne‑am despartit de cea mai îndragita profesoara a noastra, a sutelor de studenti ai Filologiei iesene care, promotie dupa promotie, timp de mai bine de o jumatate de secol, am învatat de la ea sa întelegem si sa iubim literatura româneasca veche, literatura în general. Stiind cât de mult detesta orice ar fi semanat, fie si pe departe, cu o firitiseala lingusitoare, n‑as fi riscat odinioara sa afirm în public fraza de mai sus. În cel mai bun caz, m‑as fi ales din partea profesoarei cu o apostrofare ironica! Acum însa, ca doamna Sorohan nu ma mai poate auzi, pot da glas, fara sfiala, admiratiei si dragostei filiale pe care mi le‑a inspirat din prima saptamâna a vietii mele de student si care s‑au consolidat o data cu trecerea timpului. Alaturi de colegele si colegii din promotia mea de studenti de la „la româna” (1974‑1978), am cunoscut‑o la zenitul fiintarii sale terestre. Atragea si, în acelasi timp, impunea respect. O feminitate retinuta si discreta, o gestica si o mimica supravegheate, o vestimentatie eleganta prin sobrietate si o aparenta monotonie se combinau armonios cu darul natural al autoritatii profesorale. Aceasta autoritate a ei izvora firesc si era acceptata de studenti ca ceva de la sine înteles, un dozaj unic între fermitatea grijulie a unei mame si complicitatea protectoare a unei surori mai mari. Daca am fi fost poftiti sa‑i alegem un analogon între zeitele olimpiene, cei mai multi dintre noi am fi votat spontan pentru implacabila Minerva, Athena Parthenos, zeita-fecioara iesita din teasta tatalui Zeus, stapânul cerului si al fulgerelor, întreaga, matura si gata echipata cu însemnele întelepciunii si ale vigilentei, scutul, lancea si coiful. Stia sa fie aproape de tine, fraged învatacel modest si prizarit sau, dimpotriva, tânar ambitios si, uneori, plin de fumuri, fara urma de familiaritate gregara. Erai convins, ascultând‑o si contemplând‑o, ca asa ar trebui sa arate si sa se comporte o doamna „de neam mare”, cu educatie îngijita si sofisticata, asa încât, aflând mult mai târziu, chiar de la ea, ca provine dintr‑o familie „simpla”, ti‑ai întarit convingerea ca, la noi, ca la mai toate natiunile vechi, „boieria” si „tarania” au, de fapt, aceeasi esenta. Patriotismul decent, lipsit de ostentatie, a ferit‑o de ispita protocronismului, virulent în mediile universitare si literare exact în acei ani. Atunci, ca si mai târziu, puteai sa o vizitezi când doreai, fara nici o formalitate, în birouasul pe care ne placea sa îl credem „al ei”, din prelungirea salii principale a catedrei de literatura româna. Plecai întremat, adesea fara sa îti dai seama cum si de ce. Nu emana vreun fel de harisma mistica, nu cauta sa te „cucereasca” în vreun fel, sa te atraga în suita ei, în gruparea, cenaclul sau confreria ei. Era pur si simplu acolo, daca o cautai si când o cautai. Cred ca este simptomatica – oricum nu voi uita niciodata – fericirea si stralucirea care se citeau pe chipul si în glasul colegei si prietenei mele de atunci, în primavara lui 1975, proclamând cu euforie, în fata cui voia sa o asculte, ca „azi m‑a laudat doamna Sorohan!”. Nascuta la 21 august 1934 la Vaslui, Elvira Sorohan a parasit aceasta lume cu câteva luni înainte de a împlini venerabila vârsta de optzeci si noua de ani, lasând în urma, pe lânga imaginea unei mari profesoare, o opera scrisa respectabila, alcatuita din zeci de volume de autor, sinteze, monografii sau editii de texte si sute de articole pe teme diverse, de la comentarii si interpretari ale scrierilor cronicarilor, ale lui Dimitrie Cantemir sau Ioan Budai Deleanu, pâna la productiile literare ale celei mai recente generatii de scriitori români. Avem la îndemâna mijloace de informare rapida, care ne scutesc de o trecere în revista a scrierilor Elvirei Sorohan. O data cu înaintarea în vârsta, orientarea spre sinteza si eruditie a discursului sau, predominanta în tinerete, parea sa fi lasat loc exercitarii spiritului critic asupra literaturii contemporane în sensul cel mai strict. Dotata cu o putere de munca neobisnuita si motivata de o evidenta placere a scrisului, era prezenta, uneori simultan, în mai multe publicatii literare, chiar si în ultimii ani ai vietii. Am avut privilegiul sa îmi acorde în anul 2014, la împlinirea vârstei de optzeci de ani, un lung interviu pentru revista „Convorbiri literare” si nu as vrea sa repet informatii, impresii, fapte si aprecieri formulate în acel dialog; as îndrazni totusi sa îi rog pe colegii care, eventual, vor avea ragazul necesar, sa o reîntâlneasca pe doamna Sorohan „accesând” textul acestui interviu. A iubit enorm profesia didactica. „Niciodata nu voi regreta ca am fost profesor. Mi-a placut foarte mult meseria de profesor”, declara în interviul citat mai sus. Îsi trata fostii studenti, unii dintre ei afirmati ca scriitori sau critici literari, ca pe niste egali, dar se simtea datoare, în virtutea ascendentului relatiei magistrale, sa atraga atentie unora, în mod transant, ca se afla pe o cale eronata. Citez din nou un pasaj ilustrativ din acelasi interviu: „În orice caz, discipolii mei, daca acestia exista, sunt aceia care au înteles sistemul meu de comunicare: foarte deschis, foarte direct si buna mea intentie pentru formarea si afirmarea lor. Cine n-a înteles, ametit de propria persoana, a riscat ratarea. Nu am ezitat sa le comunic si lucruri despre care am considerat ca nu îi avantajeaza, unii s-au suparat din aceasta cauza si s-au despartit de mine. Altii m-au înteles mai bine, nu foarte multi, este adevarat, dar e bine si asa. Cum zice românul «Din coada de câine nu poti face sita de matase»”. Fara intentie, am suparat‑o si eu destul de mult în urma cu câtiva ani, printr‑o fraza dintr‑un articol al meu. Mi‑a transmis, aspru si rece, prin domnul Sorohan, la telefon, ca nu mai este cazul sa o mai sun vreodata. Câteva luni mai târziu, reîntâlnindu-ne cu ocazia unei festivitati publice, a tinut sa îmi spuna cu gratie: Sa stii ca te‑am iertat, nu mai sunt suparata pe tine! Cautând o data, în joaca, sa inventariem lucrurile care ne sunt comune, am constatat ca pasiunea pentru opera lui Vasile Voiculescu si inaptitudinea pentru apartenenta la o gasca ar fi printre acestea. Referitor la ultimul aspect, îi dau din nou cuvântul: „N-am agreat niciodata mentalitatea de grup fara de care... Tendinta mea de a creste tinea, desigur, si de ambitie, dar era, în acelasi timp, si foarte naturala si singulara. Daca as fi trait în mijlocul unui grup care m-ar fi flatat mereu ca sunt buna asa cum sunt, nu as fi câstigat, poate, nimic. Si constat ca exista astazi astfel de grupuri infecunde mai ales, ca sa va spun sincer, între prozatorii ieseni. Riscul lor, fie ca sunt scriitori, fie ca sunt critici literari, e acela de a nu se perfectiona în raport cu un model superior, astfel ajungând repede la limita competentei.” Închei cu un ultim citat în care doamna profesoara îsi exprima îngrijorarea pentru declinul literaturii în epoca mediatic-internautica, dar si speranta ca literatura va gasi resursele interne de a se reinventa: „Cât despre viitorul literaturii si al cartii, în general, nu promite sa fie prea roz. Cuvântul e acoperit de propaganda prin imagini. Spre asta pare sa mearga societatea de azi... Imaginea primeaza asupra textului. Internetul fura timpul elevului care ar putea sa mai citeasca ceva. Elevul nu mai citeste carti, iar daca citeste, le citeste pe internet, ceea ce este altceva. Eu sper ca, dupa o criza profunda, va fi si o renastere a literaturii, a nevoii de literatura. Literatura însasi se afla în criza. În logica interna a romanului, de pilda, s-au produs mari rupturi. Literatura a dovedit întotdeauna o mare capacitate interna de a renaste din propria cenusa!” Elvira Sorohan era una dintre personalitatile care, prin simpla lor existenta, le da contemporanilor lor certitudinea ca viata merita sa fie traita. Fara dumneavoastra vom fi mai saraci si mai singuri, doamna profesoara! Sit tibi terra levis et memoria perennis, carissima magistra! Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
