Ideea cresterii numarului de mandate potentiale, prin artificii legislative, într-un dispret flagrant fata de principiile fundamentale ale statului de drept, poate crea, în practica, o structura de putere hipercentralizata, monolitica si anchilozata, transformând absolut necesara democratie universitara, dinamica si mereu regeneratoare, într-un sistem pseudo-democratic, validat din patru în patru ani, acum, din cinci în cinci, printr-un plebiscit aproape inutil. În urma cu o luna, Institutul Hayek România, pe care îl conduc, a reeditat si a pus la dispozitia cititorilor interesati o carte cu totul deosebita, publicata acum o suta cincizeci si trei de ani si pe care, din pacate, se asezase, în mod cu totul inexplicabil si nedrept, praful indiferentei si al uitarii – Tratat complet de economie politica. Pentru mine, evenimentul este important din mai multe puncte de vedere. În primul rând, pentru ca avem de-a face cu primul tratat de economie scris în tara noastra. În al doilea rând, deoarece autorul, Ion Strat, a fost primul rector al universitatii mele, cu alte cuvinte si în mod metaforic, primul meu rector. În al treilea rând, pentru ca el a fost unul dintre foarte putinii intelectuali autohtoni cu convingeri profund liberale. În al patrulea rând, deoarece acest eveniment editorial m-a determinat sa reflectez cât se poate de serios la destinul institutiei în care activez, într-un fel sau altul, de mai bine de trei decenii, cea mai veche universitate moderna din România, care, peste putin timp, încheie un ciclu „electoral” de opt ani, moment al bilantului si al reînnoirii firesti. Asadar, m-am întrebat ce înseamna a fi rector? În parte, raspunsul mi l-a dat însasi personalitatea „vechiului profesore de Economie Politica la Universitatile din Jassi si Bucuresci”. Nascut într-o veche familie de boieri moldoveni, cu mosii în apropiere de Roman, Ion Strat a primit înca din copilarie o educatie occidentala. La acea vreme, Principatele Române se aflau într-un amplu proces de modernizare, or, acesta se manifesta efectiv printr-o schimbare esentiala de directie. A. Russo, un foarte fin observator al vietii sociale, surprinde fenomenul în Studie moldovana: „Ochii si gândul parintilor se învârteau la Rasarit, ai nostri sunt tintiti spre Apus, deosebire de la cer pâna la pamânt”. Personajul nostru a luat contactul cu valorile lumii vestice, deci, civilizate, prin educatorul german pe care familia i-l adusese de la Heidelberg, orasul în care tânarul Strat avea sa învete tainele dreptului si, dupa spusele lui P. P. Carp, pe cele ale economiei politice, studii completate la Universitatea din Berlin. Revine acasa în plina efervescenta politica, în 1859, anul unirii Moldovei si Valahiei, fiind numit sef de cabinet la „ministerul trebilor interne”, al carui titular era, la acea vreme, M. Kogalniceanu. De fapt, Kogalniceanu a fost cel care avea sa-l îndrepte, la doar douazeci si trei de ani, catre Universitatea din Iasi, înfiintata prin decretul domnitorului A. I. Cuza, în august 1860. În scurt timp, Strat devine decan al Facultatii de Drept si, apoi, rector al Universitatii. N-a amânat preluarea mai mult decât onorantului mandat ce i s-a oferit, invocând motive sau interese personale, ci l-a acceptat imediat, fara rezerve, întelegând, la o vârsta neobisnuit de frageda, ca pozitia de rector al primei universitati românesti depaseste în importanta orice alte posibile functii sau demnitati, mai mult sau mai putin politice. Asadar, a fi rector înseamna, înainte de orice, a-ti respecta în cel mai mare grad universitatea care ti-a facut onoarea sa-ti încredinteze misiunea de a-i conduce temporar destinul. În luna septembrie a aceluiasi an, ocupa Catedra de economie si finante a sus-pomenitei facultati, pozitie din care preda primul curs universitar de economie politica din România, o disciplina esentiala pentru formarea oricarui viitor jurist. Este adevarat ca primul curs de economie fusese predat la Iasi, în 1843, de Ion Ghica, însa Academia Mihaileana nu a avut statut de universitate veritabila. (Din pacate, astazi, Economia politica nu mai este predata acolo unde si-a avut prima casa. Din fericire, astazi, Dreptul continua sa fie predat în facultatile de economie din tara, inclusiv la cea din care fac parte!) Pentru ca ministerul de resort avea sa concedieze abuziv trei profesori ai proaspat înfiintatei institutii, tânarul rector refuza compromisul, din spirit de colegialitate, si demisioneaza în semn de protest fata de practicarea unei autonomii universitare de spoiala. Merge pe piata libera si înfiinteaza o casa de avocatura, apoi, revine în învatamântul universitar, la Facultatea Juridica din Bucuresti, predând tot cunostinte de economie politica. De-a lungul timpului, avea sa fie diplomat (vorbea fluent franceza si germana, întelegea engleza), ministru al instructiunii publice, ministru de finante, deputat si, nu în ultimul rând, confident al lui Carol I. Ori de câte ori accepta o alta misiune, pleca prin demisie din vechea pozitie, nu prin autosuspendare sau prin vreo chichita juridica. Stia ca institutia/ functia este întotdeauna mai importanta decât oamenii care o conduc/ ocupa vremelnic; întelegea faptul ca nu poti pune în stand by o istorie, o cultura organizationala, un grup de personalitati, din motive lucrative si strict personale. Nu în ultimul rând, rectorul Strat a avut credinte profund liberale, manifestate atât în tratatul sus-mentionat, cât si în unele dintre polemicile purtate cu intelectuali sau oameni politici autohtoni. Apoi, a trait în preajma minunatei lumi intelectuale a Junimii si a fost un adept convins al democratiei. În plan politic, a împartasit principiile pe care T. Maiorescu, el însusi viitor rector al Universitatii din Iasi, avea sa le invoce cu obstinatie în discursurile sale parlamentare, cele ale „constitutionalismului liberal”. În aceste conditii, nu-i de mirare ca, în momentul mortii sale premature, la doar patruzeci si trei de ani, Eminescu însusi avea sa-i compuna cel mai emotionant ferpar, sustinând ca, „prin încetarea din viata a domnului Strat, partidul conservator a suferit o pierdere dureroasa”. Pentru mine, a fi rector înseamna a întruni cel putin unele dintre trasaturile ce se regasesc în portretul primului rector al celei dintâi universitati moderne din România. Înainte de toate, un rector trebuie sa-si însuseasca deschis si fara piruete cultura lumii apusene, asa cum a facut-o Ion Strat. Civilizatia, adica, respectul pentru om ca valoare suprema în societate, s-a nascut în vestul Europei. Ea a aparut târziu în istoria „batrânului continent”; de aceea, civilizatia reprezinta o cucerire relativ recenta, nu o stare naturala a lumii, o cucerire fragila, dupa cum a aratat istoria secolului al XX-lea. Pentru România, drumul catre civilizatie a însemnat modernizare si/sau europenizare. Or, pentru noi, românii, Europa ca ideal, ca set de valori, idei, credinte, nu ca simplu spatiu geografic, se afla spre Apus, dupa cum bine spunea autorul Cântarii României. Orientul nu ne-a adus vreun lucru bun; eventual, baclavaua sau borsul cu sfecla rosie. Orientalizarea, pe care am suportat-o secole de-a rândul, ca urmare a situarii în proximitatea cele doua marii imperii, rus si otoman, a însemnat un dispret profund pentru omul vazut ca fiinta individuala, cu idealuri si valori proprii, cu drepturi inalienabile; ea a însemnat o sanctificare a conducatorului salvator, pretins omniscient si omnipotent, a autocratiei, a nepotismului, a desconsiderarii regulilor generale si abstracte, universal aplicabile, a guvernarii bunului-plac, a culturii ploconului si bacsisului, a „învârtelii”, superficialitatii si improvizatiei. Precizarea este cu atât mai importanta cu cât noua si mult asteptata legea a educatiei nationale – n-am înteles cu adevarat cine a asteptat-o cu sufletul la gura – lasa, într-un mod de-a dreptul periculos, loc unei veritabile erdoganizari a universitatilor. Practic, printr-un siretlic juridic, un truc ieftin, specific lumii slavo-otomano-bizantine, ilegitim din punct de vedere moral, chiar daca a primit aprobarea alesilor natiunii, actualii rectori din România pot sta la putere înca un deceniu, evident, cu binecuvântarea plebiscitara a alegatorilor. Acum câteva zile, în seara în care si-a anuntat victoria în alegeri, Erdogan, autoritarul conducator al Turciei, sustinea, nici mai mult, nici mai putin, ca „Ramân cu voi pâna în mormânt!”. Ce sinistru suna aceasta propozitie într-o tara ca România, ce se vrea a fi libera, civilizata! Or, cel mai mare pericol la adresa lumii civilizate este puterea concentrata si perpetuata în aceleasi mâini. Juristii care au citit si înteles Despre spiritul legilor, minunata carte a lui Montesquieu, ale carei principii se regasesc, chiar daca partial, în Pravilniceasca condica a lui Alexandru Ipsilanti, înca din 1780, stiu ca evitarea pericolelor guvernarii arbitrare impune fragmentarea puterii, adica, spargerea ei în mai multe parti, si exercitarea fiecarei „bucati” prin prerogative limitate în timp. În universitati, puterea executivului, exercitata, în esenta, de rector, trebuie contrabalansata în mod evident de forul legislativ, adica, senat, si restrânsa la un orizont de timp compatibil cu evitarea posibilelor abuzuri de putere. Pentru ca, ne spune, lordul Acton, „puterea corupe, iar puterea absoluta corupe în mod absolut”. Din acest punct de vedere, cultura occidentala, în principiu, democratica, propune un model de conducator dispus sa accepte o guvernare limitata atât din perspectiva scopurilor de atins prin exercitarea puterii detinute, cât si din perspectiva temporala. Rectorul cu viziune occidentala accepta voluntar sa împarta puterea cu ceilalti, recunoaste orizontul de timp foarte limitat ce-i sta la dispozitie si, spre binele institutiei pe care o conduce – n-am folosit verbul a pastori, pentru ca oamenii, în general, universitarii, în mod special, nu sunt oi –, îsi recunoaste efemeritatea mandatului în raport cu istoria entitatii în fruntea careia a ajuns în mod vremelnic, în orice caz, nu prin vreun soi de predestinare. Rectorul de tip occidental nu se comporta ca un vizir, asa cum procedau Bratienii, spre exemplu, care, desi implicati activ în modernizarea tarii, nu reuseau sa se dezbare de apucaturile orientale. În România, o astfel de necesitate este cu atât mai imperioasa, cu cât întreaga structura executiva a universitatilor, de la prorectori pâna la decani si prodecani, depinde de facto si în ultima instanta de hotarârea rectorului. Or, ideea cresterii numarului de mandate potentiale, prin artificii legislative, într-un dispret flagrant fata de principiile fundamentale ale statului de drept, poate crea, în practica, o structura de putere hipercentralizata, monolitica si anchilozata, transformând absolut necesara democratie universitara, dinamica si mereu regeneratoare, într-un sistem pseudo-democratic, validat din patru în patru ani, acum, din cinci în cinci, printr-un plebiscit aproape inutil. Limitarea numarului de mandate detinute de un rector constituie cel mai bun obstacol în calea potentialelor derapaje de autoritate, care, prin natura lor, sugruma pluralitatea punctelor de vedere, critica justificata, libertatea de gândire, exprimare si actiune.Un rector autoritar guverneaza o multime de insi muti si timorati, de fricosi. Or, universitatea reprezinta societatea la microscara, un esantion social. De aceea, valorile ei trebuie sa fie identice cu ale celei mai bune societati în care vrem sa traim, iar cea mai importanta dintre acestea este libertatea individuala, aflata întotdeauna într-un raport antinomic cu puterea, mai ales, cea concentrata si matusalemica. Fiind ales democratic de comunitatea academica, rectorul ramâne primus inter pares, însa fara a detine puteri cu mult mai mari decât oricare alt membru al acesteia, nici din perspectiva temporala, nici din perspectiva „cantitativa”. Rectorul este, prin definitie, un fel de ministru de externe al universitatii, prezinta si reprezinta imaginea acesteia. Or, universitatea constituie, prin excelenta, un rai al cartilor si al ideilor, al dezbaterilor civilizate si serioase, un creuzet nascator de valori, principii, idealuri. De aceea, rectorul trebuie sa aiba anvergura intelectuala, sa fie un veritabil carturar, un om care îsi cunoaste domeniul de specialitate, ca o conditie obligatorie, dar care, în acelasi timp, manevreaza cu lejeritate cuvântul scris si vorbit, unul care citeste, de pilda, poezie, beletristica, istorie si teorie politica, chiar daca preda geologie. Altfel, limitarea la propriul domeniu de expertiza face din el o victima a limbajului de lemn, un om cu orizont extrem de limitat. Anvergura intelectuala îi va permite sa înteleaga temele sociale aflate în discutie la un moment dat. Spre exemplu, i-ar da posibilitatea sa înteleaga cu adevarat cât de nociv este plagiatul într-o societate si sa intervina în dezbaterile publice, chiar daca în discutie se afla numele prim-ministrului sau al ministrului de interne, transmitând punctul de vedere al universitatii sale, una care, ocupându-se cu educatia tinerilor, trebuie sa condamne practicile frauduloase de avansare în cariera, pentru a da un exemplu elocvent învataceilor. Nu îmi place rectorul-tehnician, cu limbaj de lemn, preocupat excesiv sau exclusiv de aspecte birocratice, ci rectorul-filosof, de tip iluminist. Nu apreciez rectorul-functionar, expert în regulamente, în dedesubturi administrative, în subtilitati birocratice, care stie numarul de prize din campus sau meniul de la cantina studenteasca, ci îl pretuiesc, de pilda, pe cel aflat la curent cu aparitia în limba româna a unei carti fundamentale, indiferent de domeniu. Evident, nu oricine poate fi un intelectual erudit precum T. Maiorescu, un savant veritabil precum V. Barbu, însa în lumea universitara, exista, totusi, oameni îndragostiti de idei si carti, ce pot aspira la un astfel de statut. Nu îmi place universitatea-corporatie sau „antreprenoriala”, asa cum o mai denumeste neolimba birocratilor de la Bruxelles, ci, universitatea de tip iluminist, al carei ideal este dragostea de cunoastere, una care transmite ideile, valorile, traditiile lumii civilizate. Nu îmi place universitatea-laborator, în care tinerilor li se baga pe gât cele mai noi scormoniri ale „inginerilor sociali”, ale „inginerilor sufletului”, dupa cum îi numea Stalin. Prefer rectorul iubitor de carte serioasa, „veche” si de idei trecute prin sita fina a timpului, unul care îsi evalueaza colegii prin criterii calitative, din punct de vedere „spiritual”, nu unul care judeca personalitatea cuiva în functie de aberanti indici stahanovisti, indiferent daca ei se numesc Hirsch, GS, WS etc. În esenta, îmi place ceea ce eu as numi, evident, metaforic, rectorul luminii. În Epistola catre Efeseni (6:12), Sfântul Apostol Pavel spune: „noi n-avem de luptat împotriva carnii si sângelui, ci împotriva capeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stapânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor rautatii care sunt în locurile ceresti”. Pentru a-i desemna pe acesti stapânitori ai întunericului, latinii foloseau sintagma rectores tenebrarum, similara celei folosite de Sfântul Augustin atunci când vorbeste despre lupta crestina pentru triumful binelui. Cu siguranta, nu exista oameni sau conducatori rai din nastere. Toti ne nastem în lumina. Însa, din nefericire, exista, la fiecare dintre noi, predispozitia caderii în pacat, adica, în întuneric. Or, dorinta excesiva de stapânire constituie una dintre sursele majore ale prabusirii din lumina în bezna. În lumea universitara, putem evita acest pacat potential în primul rând limitând, prin „mecanisme constitutionale”, exercitarea puterii monolitice si matusalemice. Gabriel Mursa este profesor de Economie si Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si presedintele Institutului Hayek România
