Cum prietenul Catalin Sava, demn urmas al altui telemuzicolog de poveste, a fost bestelit pe social media pentru concertul vocal-simfonic produs de TVR Iasi pentru „Zilele Iasului”, am zis sa ma aflu si eu în treaba. Cuvântul cultura are o istorie milenara si de la bun început cuprindea în el o componenta pedagogica, de formare a gustului si de întelegere a frumusetii lumii. Grecii îi spuneau paideia si acest termen iradiaza experienta cunoasterii ideilor, a binelui si a frumosului prin intermediul unui magistru care, abil, te învata sa-ti descoperi calea si sa te construiesti interior. Iar dialogurile platoniciene sunt un bun îndreptar pentru aceasta sinuoasa aventura. Cultura pe care o stim noi e un termen derivat din latinescul coleo care înseamna în principal „a cultiva” chiar în sensul propriu de „gradinarit”. Romanii, formidabili administratori, creatori de legi si institutii, chiar asta au facut: au cultivat valorile grecesti, dezvoltându-le si integrându-le într-o arhitectura institutionala. Si nu e întâmplator ca prima galerie-muzeu destinata publicului larg a fost deschisa la Roma, în 1471, când Papa Sixtus al IV-lea si-a oferit impresionanta colectie de sculpturi antice pentru a crea Musei Capitolini. (Daca ma întrebati pe mine, eu voi considera întotdeauna Ashmolean Museum ca fiind primul muzeu adevarat, cu colectii diverse si numeroase, gratie generoasei donatii a bogatului anticar Elias Ashmole catre Universitatea din Oxford, în 1683. E un muzeu fabulos, printre foarte putinele unde si astazi intrarea e gratuita!) În fond, muzeul este o ilustrare compacta si expresiva a orizontului semantic pe care îl acopera cultura, caci grecescul mouseion nu era nimic altceva decât un templu, un altar dedicat muzelor, un loc al creatiei artistice si al scrisului, fie el literar sau istoric. Si e interesant faptul ca, la origine, cele noua muze acopereau un spectru complet al creatiei si culturii incluzând în panteon, pe lânga poiesis-ul scris (epic si liric), tragedia, muzica, dansul, teatrul, cântul vocal si comedia, dar si retorica, istoria si astronomia atâta vreme cât talentul artistic era considerat drept o manifestare a sacrului. Ce s-ar mai putea adauga acestei însiruiri ca fiind parte a culturii? Totusi, astazi, cultura are parte de numeroase definitii si de o multitudine de componente si înfatisari. Eu spun masteranzilor, pentru simplificare, ca sunt doua hastaguri dominante #valoare si #identitate. Primul vizeaza perspectiva culturalista, conservatoare, care ia în consideratie creatiile de vârf ale umanitatii si este asociata, de regula, de ideologii populisti cu „elita”, cu clasa superioara care se delecteaza cu creatii artistice si culturale de vârf, de regula inimitabile, geniale, care au schimbat sau fasonat gustul epocii respective. Dar tocmai pentru ca între creatia culturala, fie ea exceptionala si originala, si „spiritul timpului” exista o permanenta interactiune, Zeitgeist-ul modelând gustul si tendintele vremii, ceea ce provoaca creatia culturala spre noi orizonturi, au aparut, inevitabil, perspective polemice asupra culturii de elita. Al doilea hastag, cel identitar, vine din traditia studiilor antropologice si creioneaza perspectiva dominanta asupra culturilor (la plural) asa cum s-a forjat ea mai ales în lumea anglo-saxona. În orice dictionar poate fi gasit si acest înteles al culturii: „idei, traditii, obiceiuri si mentalitati ale unui popor sau ale unei societati”. Asa avem cultura româna care se defineste prin raportare la, sa zicem, cultura poloneza (pentru a evita discutia nesfârsita despre culturile dominante si cele marginale!). Problema a aparut atunci când a fost constientizata ruptura dintre cele doua hastaguri. Primul era accesibil unui public educat, format pentru a întelege si degusta creatiile de vârf si care, în familie, în scoala sau prin practica estetica îsi formase o gândire critica în masura sa identifice si sa analizeze creatiile culturale dupa valoarea lor. Dincoace, ca sa-ti zangani pieptul de arama si sa crezi ca „muzeionul” clanului sau tribului în care te-ai nascut e buricul lumii si ca pentru a recepta valoarea inestimabila a corpusului de traditii, obiceiuri, istorii si mentalitati transmise natural, prin viu grai, nu ai nevoie decât de un singur lucru – sa te nasti în sânul acelui popor sau a acelei societati. Cum însa nici oamenii, darmite societatile nu sunt egali/e de la mama natura, ideologii au descoperit ca diversitatea poate masca câteodata, inegalitatea si ca un discurs despre înaltele valori, reusitele complexe ale culturii ar putea sa-i deranjeze pe cei care nu au avut sansa de a se rafina artistic si hermeneutic si care, la fel ca anarhistii bolsevici în politica, ar putea pune mâna pe arme pentru a-si afirma drepturile si a rasturna de la putere exploatatorii. Sigur ca armele sunt doar vorbe în acest caz, dar si vorbele se pot aglutina în idei si doctrine care pot deveni instrumente de presiune si, tocmai experimentam stupefiati în vremurile noastre, nu numai de presiune, ci chiar de cenzura (da, ramâi cu gura cascata când auzi ca, la presiunea militantelor feministe, autoritatile din Florenta au obligat regizorul sa schimbe finalul imaginat de Bizeti pentru opera „Carmen” astfel încât, înaltator, „tiganca” sa-l omoare ea pe opresorul alb, mascul dominator si hegemon – ba chiar si gelos la culme!). De aceea, desi diversitatea este o perspectiva legitima, fireasca si în acord cu orizontul cultural al oricarui om educat, ea a devenit mai mult decât deschiderea fireasca catre alte culturi si alte orizonturi artistice. La fel ca si inegalitatea sau ca nedreptatile trecutului, ea începe sa fie tot mai des invocata ca o arma sociala, ca un mod al celor „justi” (da, de la Saint Just, desigur, dar si de la comisarii sovietici!) de a-si afirma o identitate razboinica pe timp de pace. Vocea ridicata, cu accente ascutite, ale acestor „antreprenori ai suferintei altora” vizeaza nedreptati trecuteii sau imaginare care, denuntate cu aplomb, le aduc servicii de imagine si de prestigiu justitiarilor. Pe aceasta linie fierbinte dintre valoare si identitate se pozitioneaza cei care citesc cultura din perspectiva sociala si politica si militeaza pentru actiune împotriva „exploatatorilor” si a „elitistilor”. Vorba domnului Andrei Plesu, „plugarii mintii” care îi vestejesc pe „boierii mintii” (ca sa le ia locul, as spune eu!). Am facut acest lung ocol conceptual si istoric pentru a spune ca excelenta culturala nu trebuie sa stinga sau sa acopere neaparat cultura populara (în sens larg, pe care-l voi dezvolta mai târziu) fie ea la nivel oral-folcloric, fie la nivelul gustului comun. Mozart nu trebuie niciodata comparat cu tam-tamul tribal, nu pentru ca ar fi mai bun, ci pentru ca e altceva decât un marker identitar pentru austrieci. Tam-tamul are rostul si publicul lui si nu trebuie depreciat pentru asta de „puristii” culturii înalte. De aici, cred eu ca a pornit neîntelegerea cu spectacolul produs de Catalin Sava, care încerca sa largeasca audienta unor fragmente muzical-simfonice cunoscute catre publicul larg. (Continuarea în editia din 8 noiembrie a Ziarului de Iasi) iVorba vine ca Georges Bizet a compus muzica, libretul fiind o adaptare facuta de Meilhac & Halévy dupa nuvela celebra a lui Prosper Mérimée. iiAm citit amuzat ca o tânara scriitoare îl denunta pe Stefan cel Mare ca „proprietar de sclavi” (pentru ca la curtea domneasca erau si robi tigani). E ca si cum ea ar fi acuzata peste vreo suta de ani de Inteligentele Artificiale ca ar fi fost „proprietara de I-Phone”. Nu poti sa nu te întrebi cu ce ajuta, totusi, populatia rroma de azi astfel de exercitii de egolatrie stridenta. Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
