Pictând tabloul, Baba a urmarit sa concretizeze prin intermediul penelului, dupa cum marturiseste într-o alta însemnare din jurnal, o anumita amintire din copilarie care i-a marcat memoria afectiva: „O scena îmi revenea mereu în minte din vremea copilariei traita într-o noapte când toata casa dormea si eu, trezindu-ma, am vazut-o pe mama care, cosând sub lumina lampii, plângea încet. N-am stiut niciodata de ce plângea mama atunci.” Putini iubitori de arta stiu ca Odihna pe câmp a fost pictat de Corneliu Baba la Iasi, în anul 1954, într-un atelier improvizat în curtea Liceului de Arta si Muzica. Corneliu Baba a venit în capitala Moldovei în anul 1941, la 35 de ani, când fusese numit asistent la catedra de pictura a Academiei de arte frumoase din Iasi, în 1946 este înaintat în grad de profesor la catedra de pictura, iar în 1948 a fost numit director al Pinacotecii iesene, care îsi avea sediul imobilului Academiei Mihailene. Corneliu Baba a parasit Iasul în 1950, stabilindu-se în capitala, unde s-a bucurat de prietenia lui Camil Ressu, Theodor Pallady, Mircea Steriade, dar si de prietenia si sprijinul sculptorului Corneliu Medrea. Unul dintre protectorii sai a fost si Sadoveanu, care ocupa functii importante în ierarhia puterii staliniste de la Bucuresti, caruia Baba i-a facut portretul în 1953, ilustrându-i, totodata, si romanul Mitrea Cocor. Aceste mici compromisuri facute de Baba noii puteri l-au ferit de multe neplaceri, conferindu-i o mai mare libertate de miscare. Pictând tablourile sale, Corneliu Baba a ales teme agreate de noul regim, dar s-a adâncit atât de mult în ele, încât a realizat adevarate capodopere, care, iata, rezista trecerii timpului, capatând, în zilele noastre, o aura aproape mistica. Nu-l putem acuza de oportunism. Arta sa depaseste cu mult epoca în care a creat. Ea e, deopotriva, clasica, dar si moderna. Si, pe anumite portiuni, am putea spune, prin tehnica folosita, postmoderna. Odihna pe câmp a fost realizata dupa ce Baba pictase în prealabil portretul lui Sadoveanu si cel al actritei Lucia Sturza Bulandra. Si dupa ce Corneliu realizase seria de tablouri Cina, Întoarcerea de la sapa, Jucatorul de sah, Omul cu sticla verde, dar si Otelarii. Teme diferite, având însa ca fundal cadrul social surprins într-un mod dramatic al acelei epoci. Nu-mi dau seama de ce artistul nu a pictat Odihna pe câmp în atelierul sau de la Bucuresti, ci la Iasi, de unde plecase de ceva timp. Poate l-a chemat dorul dupa boemia ieseana sau i-au revenit în minte anumite chipuri ale oamenilor simpli întâlniti pe strada si s-a gândit ca acestia sa-i devina eroii pânzelor sale. „Alergam dupa eroi de tot felul - spune el în Jurnal -, si eroii trec pe lânga noi neobservati, anonimi. În cautarea omului nou, ne ciocnim indiferenti de oameni.” Pe unii însa, nu-i uitam. Chipul lor ni se imprima în minte. Si nu scapam de ei nici dupa ce-i imortalizam. Probabil ca asa s-a întâmplat si cu femeia si barbatul ce apar în tabloul Odihna pe câmp. Baba i-a întâlnit în perioada sa ieseana, chiar la institutia unde fusese director. Si profitând de ocazia ca venise si cu alte trebuiri la Iasi i-a pictat, oferindu-le posibilitatea sa-i serveasca drept modele. Tema tabloului era una specifica epocii. Camil Ressu pictase si el o lucrare aproape cu acelasi titlu: Odihna la câmp. Dupa cum pictase si Cosasi odihnindu-se, Semanatorul si alte tablouri având drept subiect muncile câmpului. Pânzele lui Ressu respira echilibru, liniste. Împacare cu viata. Mai tânarul sau coleg de breasla, Corneliu Baba i-a calcat pe urme, dar a adâncit tema, coborând contemplatia spre drama. Un tablou de-al sau e intitulat Oameni odihnindu-se. Somnul de care sunt cuprinse cele doua personaje scufunda fiintele umane într-un hau vecin cu vesnicia. Personajele pictate de Baba par contorsionate de o suferinta fara margini, care depaseste cadrul social. Chipurile muncitorilor si taranilor sai amintesc deopotriva de Rembrandt, dar si de Culegatorii de cartofi ai lui Van Gogh, precum si de Însemnarile din subterana ale lui Dostoievski. Dupa cum amintesc si de Goya. E ceva întunecat în ele, ceva extrem de dureros, smuls din framântarile abisului uman. Desigur, modelul sau a fost Rembrandt, fata de care Corneliu Baba avea un adevarat cult. „Rembrandt - afirma el - este cel mai mare pictor pamântean care a stiut sa coboare cerul aproape, sa populeze pamântul cu îngeri ce vin si pleaca dincolo de nori, a stiut sa acorde titluri de noblete saracimii, împodobind-o cu matasuri, lanturi de aur, catifele, a pictat eternitatea umbrei cu lumina si a stiut sa descopere misterul întâlnirii lor.” Aceasta tehnica a amestecarii contrastelor o gasim si la Corneliu Baba, atât în tablourile pictate în tinerete, cât si în cele realizate la maturitate. O gasim si în Odihna pe câmp. Referindu-se la acest tablou, Corneliu Baba scria în Albumul aparut în 1964: „Pânza aceasta este cea mai populara lucrare a mea. Rasplatita cu premii, luate la mai toate expozitiile românesti din strainatate, a fost reprodusa în toate felurile, si s-a scris despre ea foarte multa literatura. Critica a creat o adevarata poveste a celor trei personaje. Unii au vazut drame mult mai mari în imaginea femeii care, de fapt, pentru mine, nu reprezinta decât o femeie care vegheaza somnul barbatului si al copilului ei.” Într-un alt loc din Jurnal, Baba marturiseste, referindu-se la un alt tablou, pictat în 1959, Cina, având aceeasi tema: „Cina reprezinta pentru mine din ce în ce mai obsedant, ca si Somnul, imaginea etern umana a celor ce formeaza inalterabilul nucleu al familiei. Fie în jurul unei mese la ora când hrana îi uneste, fie în timpul odihnei lor pe câmpul pe care l-au muncit, în toate grupurile acestor teme, personajul care domina este femeia. Dreapta, statuara, impresionanta în tinuta unei intimitati familiare pline de poezie, femeia din Cina, ca si cea din Odihna pe câmp, trebuie sa stapâneasca scena ca un simbol al rolului sau ancestral de mama a omului.” De fapt, pictând tabloul, Baba a urmarit sa concretizeze prin intermediul penelului, dupa cum marturiseste într-o alta însemnare din jurnal, o anumita amintire din copilarie care i-a marcat memoria afectiva: „O scena îmi revenea mereu în minte din vremea copilariei traita într-o noapte când toata casa dormea si eu, trezindu-ma, am vazut-o pe mama care, cosând sub lumina lampii, plângea încet. N-am stiut niciodata de ce plângea mama atunci.” Ceva din acel plâns tainic se pastreaza si în Odihna pe câmp. Pictând pânza, artistul a vrut sa scape de nelinistea care-i bântuia sufletul. Imaginatia sa însa a mers mai departe. El a scos personajele din habitatul lor si a plasat actiunea pe un câmp luminat de bezna. Femeia din tablou nu plânge, ci vegheaza somnul celorlalti. Chipul ei domina întreg tabloul. Barbatul si copilul dorm. Doua trupuri abandonate unui somn vecin cu haosul primordial. Barbatul doarme întins, cu mâna stânga sub cap si dreapta abandonata pe piept. În fata, copilul doarme si el, cu fata luminata. Mâinile i se odihnesc pe o patura veche. „Din punct de vedere compozitional, tabloul încearca sa stabileasca o problema de echilibru al maselor. Cele câteva pete de culoare care-l compun si reprezinta obiectual personajele - scrie artistul - au fost dozate cât mai logic si raportate unele la altele, într-o functie bine stabilita. O pata de rosu grav domina centrul - haina femeii... Oamenii dorm pe un câmp vast, unde-si îngaduie, la ceasul repaosului, somnul greu al celor ce muncesc pamântul. Întinderea spatiului nu e limitata la mine de un orizont si va aparea în compozitiile mele în acest fel, fara accidente peisagistice. Nici copaci, nici cladiri, nici urme de drumuri. Oamenii sunt întotdeauna singuri în spatiul tablourilor mele, oriunde s-ar afla. Acest lucru nu dauneaza imaginii lor, din contra, se evita anumite amanunte sugerate de oarecari localizari. Singuratatea grupurilor sau a portretelor este una din caracteristicile felului în care-mi gândesc personajele într-un cadru anumit.” Singuratatea personajelor a fost realizata într-un atelier. În Iasi, Baba, dupa cum afirma Dan Hatmanu, a avut trei ateliere. Un atelier pe strada Savescu, unde a locuit. Al doilea atelier la Pinacoteca, unde a fost si director o perioada de timp. Si alt treilea atelier, în curtea Liceului de Arta si Muzica, unde a Baba, dupa cum afirma pictorul Dan Hatmanu, fostul sau student, a realizat Odihna pe câmp. Tot acolo a facut, în 1953, si ilustratiile la Mitrea Cocor. Corneliu Baba a apelat, probabil, la memoria sa, amintindu-si de acea scena surprinsa în copilaria, a extras din ea chipul femeii eterne, conferindu-i un alt cadru de desfasurare. Poate ca pictând chipul îngrijorat al femeii în Odihna pe câmp a cautat sa reconstituie imaginea materna. El nu a cautat însa sa transpuna pe pânza asemanarea fizica - poate ca ea exista -, ci una imateriala, impalpabila. A încercat sa picteze simbolul ancestral al maternitatii. Întâmplator sau nu a surprins în cadru si drama sociala, drama taranului si legatura sa cu pamântul si cosmosul. Daca ar trebui sa facem o analogie, atunci am putea compara Odihna pe câmp cu Morometii lui Preda. Dar iata ce spune pictorul Dan Hatmanu referitor la acest tablou: „Eu am fost martor la realizarea acestei lucrari, lucrare care face parte din ciclul Familia. Frecventând atelierul lui Baba, stiam care sunt procedeele sale de lucru. Sunt diferite tehnici pentru a face compozitie. Unii pictori apeleaza la memorie. Altii, cum era si Baba, la memorie, dar si la modele si recuzita. Recuzitele Baba le lua de la Teatru si de la Opera. Modelele erau îmbracate cu aceste recuzite si Baba le misca în atelier, pâna îi convenea gruparea. Aranja apoi lumina si facea mai multe schite, din diferite unghiuri. Se urca mai sus, cobora apoi si le privea de jos. Asa s-a întâmplat si cu aceasta lucrare. Modelul care i-a pozat a fost o femeie de serviciu de la Muzeul de Arta. Noi am cunoscut-o. Sta undeva în Alexandru. Barbatul era paznic la acelasi muzeu. Omul era aproape surd si îl întrebai ceva, raspundea: Oare? A fost poreclit Mos Oare.” (Va urma) Nichita Danilov este scriitor si publicist
