Realinierea mult mai clara a Chinei în sprijinul Rusiei, „planul de pace” al Beijingului fiind mai degraba un exercitiu de comunicare decât un demers serios, marcheaza o accentuare a bataliei pentru reconfigurarea geopolitica a lumii dorita de ambele puteri; este motivul pentru care speranta multora ca o încetare a focului ar fi pasul pentru o revenire la normalitate în viitor este o proba de naivitate. „Nu este vorba deloc despre Ucraina, ci despre ordinea mondiala”, a declarat Serghei Lavrov, ministrul rus de externe, la o luna dupa invazie. „Lumea unipolara se retrage iremediabil în trecut ... Se naste o lume multipolara.” Multi au interpretat acest mesaj doar ca unul pentru consum intern menit sa explice si sa dea o dimensiune eroica invaziei rusesti. Numai ca daca acest lucru nu parea poate destul de clar în prima faza a razboiului pe masura ce implicarea Occidentului în sprijinul Kievului s-a amplificat masiv, urmare a rezistentei mult peste asteptari a ucrainenilor, confruntarea a fost din ce în ce mai mult vazuta, în restul planetei, ca una dintre Rusia si Statele Unite, în fruntea unui front occidental. Iar în acest context declaratia lui Lavrov capata o alta relevanta. Pentru europeni, razboiul a fost un adevarat soc. Credeau, naiv, ca asa ceva era de neconceput în secolul XXI. Au realizat însa brusc ca demonii vechi care au marcat de mii de ani istoria lumii, cucerirea imperiala a unor teritorii straine, competitia pentru resurse si influenta, sunt departe de a se fi evaporat. În realitate nu ar fi trebuit sa fie atât de surprinsi. Retorica asociata Razboiului Rece, dorinta de schimbare a actualei ordini mondiale de sorginte americana, anuntata deja din 2007 de Vladimir Putin, de la tribuna conferintei de securitate de la Munchen, capatase consistenta deplina dupa declaratia explicita facuta la Beijing cu an în urma de catre Putin si Xi Jinping. La fel ca razboiul din Coreea care a marcat constientizarea faptului ca s-a intrat într-un razboi rece, cel de astazi din Ucraina ar trebui sa îndeplineasca acelasi rol. Cu toate acestea multi înca nu privesc conflictul din aceasta perspectiva. Spera ca un acord de pace sau macar unul de încetare a focului, chiar si unul dezavantajos pentru ucraineni, sa duca la încetarea conflictului si astfel viata pe continent sa revina la normal. Numai ca astfel de asteptari sunt naive. Iar problema este maniera în care este privit conflictul. „Exista doua greseli fundamentale care trebuie evitate atunci când interpretam invazia rusa în Ucraina”, avertizeaza Petr Fiala, premierul ceh în functie. „În primul rând, aceasta nu poate fi redusa la un conflict ruso-ucrainean. Acesta nu este «doar» un razboi local cu impact limitat, care poate fi rezolvat prin negocierea cererilor teritoriale sau de alta natura exprimate de Rusia. În al doilea rând, agresiunea rusa nu este doar opera lui Vladimir Putin. Ar fi tentant sa credem ca ideea acestui razboi brutal îsi are originea doar în capul presedintelui rus, ca Putin este bolnav sau izolat si ca, atunci când va fi slabit sau nu va mai fi prin preajma, Rusia va fi din nou pasnica si prietenoasa, o tara cu care ne putem întelege usor. Cultivarea ideilor naive în politica internationala poate fi extrem de costisitoare.” În opinia lui Fiala, Rusia nu are o granita vestica bine definita, instinctul sau imperial au determinat-o sa faca în istorie încercari repetate de a aduce cel putin o parte a Europei sub influenta sa. De altfel, în documentele transmise americanilor în decembrie 2021, când trupele rusesti erau masate la granita Ucrainei, Kremlinul a solicitat, ca o conditie pentru evitarea conflictului, retragerea NATO din tarile care au aderat dupa 1997. Moscova exploateaza aici o naratiune împartasita si în destule cercuri din Vest care merge pe ideea ca razboiul din Ucraina este o consecinta directa a expansiunii agresive a NATO în estul continentului, când de fapt presiunea a venit exact dinspre fostele state comuniste care au dorit sa evite exact ceea ce solicita Moscova în subtext, integrarea lor în fosta sfera de influenta sovietica. Iar faptul ca, urmare a invaziei rusesti, Finlanda si Suedia, doua tari cu o veche traditie de neutralitate, au solicitat si ele aderarea la NATO, nu face decât sa confirme validitatea acestor temeri. În acest context, Petr Fiala aminteste o carte, Pan-Europa, aparuta în 1923, sub semnatura lui Richard von Coudenhove-Kalergi. Acesta scria, acum o suta de ani, ca „de la Petru cel Mare, Rusia a marsaluit spre Vest”, încercând în mod repetat sa-si impuna hegemonia asupra Europei. „Forma de stat a Rusiei este irelevanta aici (nr: atunci era vorba de Uniunea Sovietica). De îndata ce i se va ivi ocazia de a subjuga Europa, Rusia va exploata aceasta optiune, indiferent daca este rosie sau alba.” Asumarea de catre Statele Unite a posturii de „putere europeana”, dupa cel de-al doilea razboi mondial, a facut imposibil acest demers. De aceea un obiectiv strategic al Rusiei, dar si al Chinei, din motive oarecum diferite, este decuplarea Europei de America. În acord cu declaratia lui Lavrov. Dar daca este sa ne întoarcem la situatia de pe frontul ucrainean exista doua riscuri importante. Primul este acela de a cadea în capcana unui optimism exagerat. Din acest punct de vedere discursul triumfalist a lui Biden de la Varsovia este, în cel mai bun caz, prematur. Situatia de pe teren nu justifica în nici un caz o astfel de retorica. Din contra, razboiul de uzura în care s-a intrat pare mai degraba sa fie în favoarea Rusiei. Iar o alta mare problema este ca sondajele de opinie, de pe ambele maluri ale Atlanticului, indica o diminuare a suportului pentru sprijinirea Ucrainei. Lucru pe care mizeaza si Moscova. Din acest punct de vedere este probabil nevoie de mai mult realism si de o enuntare mai clara a unui obiectiv acceptabil posibil. Insistenta lui Joe Biden pe faptul ca sprijinul Americii pentru Ucraina va fi unul nelimitat în timp si ca volum este în contradictie cu un sprijin public pentru un astfel de demers în declin evident. „Victoria absoluta asupra Rusiei nu este posibila”, spune Fiona Hill, care a facut parte din Consiliul de Securitate Nationala a Statelor Unite, într-un interviu pentru UnHerd. Ea sustine însa ca trebuie create circumstantele pentru o negociere reala, nu pentru o capitulare. „Daca cedam în fata pretentiilor teritoriale ale Rusiei - daca Ucraina este fortata sa capituleze si sa renunte nu doar la Crimeea, ci si la regiunile Donetk, Luhansk si Donbas - gânditi-va la toate precedentele pentru alte conflicte, nu doar în Europa, ci în întreaga lume. Amintiti-va ca Grecia si Turcia înca au dispute masive în Marea Egee. Le avem, de asemenea, în Cipru si în estul Mediteranei.” Agenda lui Putin este una pe termen lung, subliniaza Fiona Hill. Iar marea provocare nu este doar aceea de a obtine o pozitie acceptabila la eventualele negocieri, ci si de a imagina o solutie de a asigura securitatea Ucrainei pe termen lung. „Daca am fi luat decizia de a forta Ucraina sa renunte la Crimeea, precum si la Donbas, Putin ar fi mers pe aceasta decizie, ar fi valorificat-o, si apoi ar fi încercat sa îsi dea seama cât de mult poate continua sa faca presiuni. Exact asa opereaza el. Ar fi bifat aceasta victorie, iar apoi ar fi încercat sa se gândeasca cum ar putea sa o extinda si mai mult. Pentru ca, din nou, totul a început cu mult timp în urma - nu doar în 2014, ci în 2006, când Rusia a taiat gazul catre Ucraina. Ucraina a fost supusa unei presiuni constante, pe tot parcursul anilor 2000.” Un stat ucrainean destabilizat la granita NATO ar putea fi eventual o propunere acceptabila pentru Berlin si Paris. Dar cu siguranta nu si pentru frontul estic, pentru tarile baltice, Polonia, Cehia, Slovacia sau România. Rezultatul ar fi fracturarea aliantei NATO si ar oferi Rusiei o victorie geostrategica. În plus, un succes partial al Rusiei ar cimenta, de asemenea, parteneriatul Moscovei cu Beijingul si ar crea o mare îngrijorare în rândul partenerilor Americii din Pacific. Care ar începe sa ia în calcul în mod serios fie sa accepte dominatia unei Chinei în ascensiune în detrimentul relatiilor cu Statele Unite, fie sa se pregateasca, pe cont propriu, armele nucleare fiind una dintre optiuni pentru Japonia si pentru Coreea de Sud, pentru un conflict iminent în vecinatatea lor. Una dintre opiniile relativ raspândite în Statele Unite, daca le dam la o parte pe cele care militeaza pentru un izolationism în stare pura, este aceea ca în fond razboiul din Ucraina este o afacere europeana pe care europenii ar trebui sa o gestioneze singuri si ca America ar trebui sa se concentreze pe competitia geopolitica cu China, nu sa risipeasca resurse financiare si militare considerabile în spirjinul unui tari îndepartate. Însa este o viziune complet naiva. Maniera în care se va încheia, probabil doar temporar, razboiul din Ucraina va avea un impact enorm asupra competitiei geostrategice dintre Statele Unite si China. În cel putin doua feluri. Primul are legatura cu deznodamântul acestuia, cine va fi perceput drept câstigator, Rusia sau Vestul? Pentru ca aceasta este cheia de lectura dominanta pe glob, va încuraja sau, din contra va descuraja, o invazie chinezeasca a Taiwanului în perioada urmatoare. În al doilea rând, este o alta dovada de naivitate sa crezi ca în confruntarea cu China europenii vor ramâne neconditionat alaturi de America. O vor face, în principal cu sprijinul flancului estic al UE, doar daca Statele Unite vor ramâne ferm implicate în ecuatia de securitate de pe continent, implicit în sprijinirea Ucrainei. Franta sau Germania privesc lucrurile destul de nuantat, pentru ca în mod real nu au de ce sa se teama de o amenintare directa a Moscovei în ceea ce priveste Europa de Vest. Obiectivul principal al Rusiei ramâne acela de a-si recupera, total sau partial, sfera de influenta din Est din perioada comunista si de a stimula o decuplare a Europei de America, dorinta împartasita în buna masura si la Paris, si la Berlin. Din contra, din acest punct de vedere, pentru Statele Unite este important sa ramâna o putere europeana pentru a putea avea astfel suficienta influenta pentru a-si putea asigura alinierea UE alaturi de ele în confruntarea cu China. Cu ochii la razboiul din Ucraina sunt însa si multe alte state. Aliatii Americii din Asia care vor sa vada în ce masura se pot baza în materie de securitate pe Washington în cazul în situatia în regiune degenereaza, de pilda în cazul unui atac asupra Taiwanului sau a unor provocari din partea Coreei de Nord, dar si multe tari din Sudul Global care vor sa vada de ce tabara sa se apropie, daca sa sfideze mai mult sau mai deschis Occidentul, fata de care au si destule resentimente sau sa ramâna totusi mai rezervate.
