Momentul Intrarii Domnului în Ierusalim (Floriile) ne dezvaluie un Iisus care ar fi pe placul multora dintre cei ce, altminteri, deloc sau cu mult greu primesc învataturile crestine. Un Iisus Care face minuni dupa minuni, Care accepta osanalele multimii, Care-Si manifesta puterea impunându-Se în fata celor potrivnici - iata un Dumnezeu Care, s-ar putea spune, merita adorat si urmat. Mai ales ca mai toata lumea e de partea Lui, iar cei ce-L dusmanesc sunt neputinciosi în fata Sa: "Si era în fiecare zi în templu si învata. Dar arhiereii si carturarii si fruntasii poporului cautau sa-L piarda. Si nu gaseau ce sa-I faca, caci tot poporul se tinea dupa El, ascultându-L" (Luca 19, 48). Cum sa nu-ti fie usor sa-L crezi pe acest Dumnezeu, sa-L asculti, sa-L iubesti? Nu ar fi putut Domnul sa se rezume la atât, sa evite sa mai bea "paharul" smintitor al Crucii (cf. Marcu 14, 36; Ioan 18, 11)? Gândind asa, ne raportam, de fapt, la cum credem ca ne-ar fi si noua mai comod. La cea dintâi vestire a Patimilor si a mortii Sale, Petru Îl ia de o parte si Îl dojeneste: "Fie-Ti mila de Tine, sa nu Ti se întâmple Tie aceasta" (Matei 16, 22). Dar oare de Iisus îi era lui Petru mila sau mai mult de el însusi? Nu cumva el stia ca, daca Domnul va primi moartea pe Cruce - si el, ca ucenic al Sau, va trebui sa bea acelasi "pahar"? Ceea ce nu a putut întelege atunci a acceptat ulterior acest cel mai impetuos dintre ucenici. Dupa cum stim, Sfântul Apostol Petru a cerut calailor sai sa fie rastignit cu capul în jos, considerându-se nevrednic sa patimeasca exact precum Stapânul sau. *** În Duminica Floriilor, învatam ca a-L primi pe Domnul în Ierusalimul fiintei noastre (adica si euharistic) nu se poate decât lepadând pe omul cel vechi (hainele puse pe jos în calea Sa) si lucrând virtutile bineplacute Lui (stâlparile pe care le tineau în mâini). De asemenea, Îl putem primi doar ca Mântuitor, caci asa Îl numeau, acum doua mii de ani, cei ce strigau: "Osana, Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!" (Matei 21, 9). Mântuitor, adica Eliberator - Cel ce ne scoate din robia pacatului. De unde întelegem ca, în Taina Spovedaniei sau în cea a Împartasaniei, intram într-o relatie personala cu Dumnezeu, prin Fiul Sau. Acest aspect este foarte important si trebuie sa insistam asupra lui, mai ales în conditiile în care, si sub influenta unor spiritualitati panteiste, crestinul are tendinta de a vedea în cele doua Taine o "rezolvare" magica a problemelor sale, nu o legatura personala cu Cel ce Îl vindeca. Primirea Domnului în viata noastra nu poate fi fara de cutremur ("toata cetatea s-a cutremurat" - Matei 21, 10). El vine sa ne curete de tot ceea ce este rau în fiinta si în viata noastra, cum s-a întâmplat ulterior intrarii Sale în Ierusalim. Alungarea celor ce vindeau si cumparau în templu, rasturnarea meselor schimbatorilor de bani si a scaunelor celor ce vindeau porumbei (cf. Matei 21, 12) înseamna o curatire a noastra de toata mentalitatea lumeasca, de modul trupesc de a trai. Din "pestera de tâlhari", El face cu adevarat o "casa de rugaciune" (Matei 21, 13). Adica, în loc de a mai convietui cu demonii care ne tâlharesc, avem sansa de a intra în comuniune cu Dumnezeu. Drept e, pe de alta parte ca, desi spovediti si împartasiti, noi Îl rastignim iarasi, precum evreii care, dupa ce I-au adus osanale, L-au dat apoi la moarte, influentati de mai-marii lor (de fapt, de satana, cel ce i-a inspirat spre aceasta). Dar sansa de a pune din nou început bun ramâne intacta, prin mila Celui ce este multmilostiv, îndelung rabdator si iubitor de oameni. Un alt lucru demn de remarcat în acest context este ca, dupa intrarea triumfala în Ierusalim, Domnul se retrage în Betania, nu ramâne acolo peste noapte. Ceea ce ar putea însemna ca El nu vine sa împarateasca în sensul lumesc al cuvântului, adica sa ne stapâneasca si sa ne dirijeze mereu ca pe niste robotei, ci vine sa ne elibereze si sa ne redea demnitatea de fii de Împarat, lasându-ne libertate de manifestare. *** Si din ziua Floriilor, dar si din alte manifestari publice ale Domnului, suntem îndreptatiti sa tragem concluzia si noi, crestinii de azi, ca avem datoria de a nu ne retrage totalmente în spatiul privat, ci de a cauta sa dobândim, fara a ne lipsi de smerenia cuvenita, si o anume "expunere" publica. Chiar daca un stat nu poate si nu trebuie sa fie unul teocratic, el poate sa reflecte, în anumite componente ale sale, identitatea crestina a cetatenilor sai, mai ales când acestia constituie o majoritate covârsitoare. Evitând sa ne "topim" în structuri sociale straine de duhul Evangheliei, pastrând distanta cuvenita, dar conlucrând, atât cât nu contravine normelor credintei, cu institutiile publice, crestinul este chemat sa instaureze pe pamânt adevarata Împaratie. Nu o Împaratie bazata pe legi mai mult sau mai putin perfectibile, ci una fondata pe Cuvântul lui Dumnezeu. Nu una a carei ordine este asigurata prin forta, ci una a carei coeziune i-o confera iubirea. Nu o societate în care fiecare se straduieste sa parvina, ci una în care a darui este verbul de capatâi.
