Civilizatia urbana este esenta existentiala a unei tari. Indiferent de situarea ȋn timpul istoriei, urbanismul/ dezvoltarea urbana este/ ar trebui sa fie prioritatea oricarei administratii centrale sau locale fie si numai din motivul strânsei interferente cu sanatatea, bunastarea locuitorilor. Un oras sanatos ȋsi controleaza dezvoltarea ȋntr-o continua armonie cu spatiul natural si propriul trecut. Am recitit de curând o carte uitata, a carei prima editie a aparut ȋn anul 1904, „Drumuri si orase din România”. Viziunea larga, complexa si, fara exagerare, profund patriotica a autorului, Nicolae Iorga, o face sa fie, miraculos de actuala. Ȋn prefata cartii marele istoric scrie: „Suntem un popor care nu se cunoaste pe sine si nu-si cunoaste tara. Daca le-ar cunoaste, le-ar pretui si ar capata o ȋncredere ȋn viitor care, de fapt, ȋi lipseste.” Ideea nu si-a pierdut deloc valoarea, valabilitatea, pâna ȋn ziua de astazi si va ramâne, cu siguranta, valabila si mâine. Cartea nu este scrisa din carti, nici nu prea erau pe vremea lui. Iorga bate cu piciorul toate orasele vechiului regat, de la Turnu-Severin la Dorohoi si le descrie din perspectiva istoricului, scriitorului, a creatorului cunoscator de arta vizuala. Ȋn consecinta, descrierile sunt vii, reale, si au ȋn vedere toate aspectele vietii urbane românesti ale timpului. Imaginea drumurilor si oraselor din România anului 1904, asa cum o vede Iorga, este seducatoare ȋn ȋntregul ei, dar interesul meu se focalizeaza evident pe Iasi, iar Iasul ocupa un loc special ȋn inima autorului, câta vreme a fost orasul unde a ȋnvatat carte. „Iasii, spune Iorga, sunt ȋnainte de toate o biserica, biserica bisericilor pentru trecutul nostru.” Amintirile din vremea copilariei ȋi readuc pe ecranul memoriei un spatiu urban mitic, alcatuit din multimea ctitoriilor bisericesti voievodale si a palatelor boieresti situate ȋntr-un spatiul natural mirific dominat de gradini, vii, livezi si paduri. „Din alte drumuri mai noua, mi-a ramas ȋn minte o voluptate de lumina, de lunecare ȋn trasuri minunate pe strade largi cu luciul de marmura, pe care oamenii cu maturile lor aparau orice profanare ȋndelungata a gunoaielor.” Voluptatea de lumina ramasa ȋn memorie nu-l împiedica sa-si reactualizeze parerea de rau ca manastirea Galata devenise garnizoana militara, iar manastirea Socola spital de nebuni. Asemenea, era la destula distanta temporala, România era acum regat independent si prosper, pentru a ironiza multimea de trenuri cu soldati rusi trimisi, zice el, la moarte, din gara Iasului, ȋn razboiul cu turcii din 1877. Revenind ȋn actualitatea ȋnceputului de secol XX, Iorga ȋsi confrunta amintirile cu realitatea orasului de pe coline, a carei evolutie nu o gaseste corespunzatoare cu importanta lui ȋn civilizatia urbana româneasca. „Cu cât ma ȋntorceam mai târziu si mai rar, din alte orase ale tarii, din alte tari ale lumii, cu atât puterea de a iubi a sufletului meu se restrângea, ȋntarindu-se, ȋn aceeasi masura, asupra patriei neamului meu, cu atât vechile sentimente de curiozitate neȋntelegatoare se schimbau, facând loc unei adânci evlavii, unei nemarginite compatimiri, unei neȋnvinse groaze.” Cu aceasta stare sufleteasca nascuta din nedoritele slabiciuni ale spatiului construit din tara, vizibile ȋn raport cu bogatele si puternicile experiente culturale adunate din multele lui calatorii, marele istoric conchide: „Dar sentimentele care se impuneau fata de Iasi ramâneau aceleasi, pentru cine aducea experienta si durere ȋn inima: evlavie pentru trecut, mila si groaza pentru vremurile noua, tot mai multa mila si groaza...”. Subliniez faptul ca exact aceleasi sentimente fata de trecutul si prezentul orasului sunt vii si astazi pentru multi dintre iubitorii spatiului urban cu o diferenta importanta. Iorga tocmai remarcase noile investitii ȋn oras, anume, restaurarea marilor ctitorii voievodale Trei Ierarhi si Sfântul Nicolae Domnesc, finalizarea Catedralei metropolitane, Teatrul National, Liceul National, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Institutul de anatomie ... Toate sunt cladiri monumentale fara de care Iasul de astazi nu poate fi imaginat. Daca orasul ȋnnobilat cu atâtea frumuseti era departe de a-l multumi ȋn acel ȋnceput al dramaticului secol, ce am putea spune noi, astazi, când navala constructiilor fara arhitectura nu mai poate fi stapânita de nimeni? Iorga saluta aparitia tramvaiului si a iluminatului electric, dar descopera si faptul ca „se cheltuisera milioane pentru a se vedea cum nu se aduce apa ȋntr-un oras ȋnsetat, plin de molime si care pute”. Astazi orasul nu mai este ȋnsetat, dar are alte probleme la fel de grave, ȋntre ele traficul rutier ȋsi arata coltii, puterea de a sufoca definitiv Iasul, fara nici o speranta de solutionare. Concluziile lui sunt la fel de valabile. Fara sa-si faca iluzii pentru calitatea evolutiei de ansamblu, speranta lui este ca macar centrul istoric sa i se acorde atentia cuvenita. „Caci acum vedeam de unde pornise orasul si unde ajunsese, spre ce decadere se cobora tot mai repede, fara sa-l poata opri vreo putere din lume... Dar ȋntr-acest cerc, cuprinzând scolile si cele mai multe dintre monumente, va trebui sa se ȋntemeieze ordine si curatenie desavârsita, ca ȋntr-o Upsala, o Ravena a României. Caci, daca nu ne-am arata ȋn stare a ne pazi cenusa mortilor ce dorm ȋn acele biserici, a ȋnconjura de liniste si sanatate institutiile noastre de cultura ȋntemeiate ȋn umbra lor plina de soapte sfatuitoare, am fi cu adevarat vrednici de osânda lumii civilizate.” Nu mai e nimic de spus, cu exceptia faptului ca ar fi poate momentul sa devenim, pe temeiul mostenirilor noastre, citadini adevarati. Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de solutii arhitecturale; a fost arhitect-sef al Iasului
