Viziunea „subiectivata” a povestitorului, a naratorului supravietuitor Ishmael reprezinta o alta coordonata fundamentala a „romanului Balenei Albe”. Aceasta viziune ramâne dominanta în primele douazeci si cinci capitole ale volumului, asistându-se ulterior la o ciudata interferenta a vocii naratorului cu „omniscienta” autorului. Configurarea tragica a lui Ahab în Moby Dick, pe care o urmaream saptamâna trecuta, nu este unica în opera lui Melville. Compulsia tragediei apare si în alte texte de-ale lui, cum ar fi Billy Budd si Benito Cereno. În Billy Budd mai ales, scriitorul studiaza conceptul „vinei tragice” (înteles ca „defect tragic”) în tipologia unui tânar marinar american (Billy Budd) aflat sub comanda înteleptului Capitan Vere. Billy Budd - ca „studiu de caz” - ofera imaginea „fapturii”, în aparenta, „perfecte”, a carei armonie fizica (marinarul are o frumusete masculina aproape ireala) intra în jonctiune cu virtuozitatea etica (personajul dovedeste o principialitate si o corectitudine de-a dreptul obsesionale), parând a friza sublimul uman. Totusi, un defect, la început minor si greu sesizabil, apoi esential, va deveni calcâiul lui Ahile, prin care maretia omenescului se surpa abrupt si irecuperabil. Billy Budd este bâlbâit si, acuzat pe nedrept în fata lui Vere, de catre un ofiter (Claggart) invidios pe calitatile lui atât de batatoare la ochi, ca ar pregati o rascoala la bordul corabiei, va amuti total sub socul surprizei. Sigura reactie (de irepresibila emotie) a marinarului e o lovitura nimicitoare aplicata lui Claggart - care moare pe loc. Prin urmare, nu mai exista cale de întoarcere pentru capitan. Desi îl iubeste enorm pe matelot, el îl preda tribunalului militar pentru a fi judecat de uciderea unui ofiter superior. Aceasta nevoie de suprematie a legii, ne situeaza într-un context cultural faimos, ce merge de la „destinele” implacabile ale grecilor (Euripide, Eschil sau Sofocle), pâna la „datoriile” insurmontabile neo-clasice (din dramaturgia lui Racine ori cea a lui Corneille), „datorii” care subminau pasiunile vulcanice ale eroilor. Curtea martiala (prezidata chiar de Vere) îl condamna pe Billy Budd la moarte prin spânzuratoare, iar, în final, capitanului nu-i mai ramâne decât sa contemple imperfectiunea naturii si sa rezume, cu lacrimi în ochi, tragedia necesitatii: „Billy este un înger, dar îngerul trebuie sa moara!” Daca tragedia lui Vere e acceptarea necesitatii, cea a lui Ahab, în Moby Dick, ajunge sa fie una de inacceptare funciara a conditiei date. Ambele forme de expresie tragica se suprapun însa pe palierul anihilarii finale a protagonistilor. Viziunea „subiectivata” a povestitorului, a naratorului supravietuitor Ishmael reprezinta o alta coordonata fundamentala a „romanului Balenei Albe”. Aceasta viziune ramâne dominanta în primele douazeci si cinci capitole ale volumului, asistându-se ulterior la o ciudata interferenta a vocii naratorului cu „omniscienta” autorului. Probabil ca micul truc epic a fost necesar pentru sustinerea textului de fond (unde cetologia se combina, dificil, cu teologia si mitologia si unde impresia - cel putin - a unui „discurs autorizat” era mai mult decât necesara). Totusi, Ishmael îsi joaca rolul de narator pâna la capat, nu numai strict discursiv, ci si simbolic. Asemenea shakespeareanului Horatio - caruia Hamlet îi cere, înainte de a muri, sa traiasca pentru a-i spune povestea - naratorul lui Melville supravietuieste dezastrului final pentru a relata legenda lui Ahab. El rezista în apele înghetate ale oceanului, plutind agatat de cosciugul lui Queequeg (un cifru prin excelenta al mortii devine astfel, aici, iata, singurul instrument de protejare a vietii), pâna când ambarcatiunea (cu nume simbolic) Rachel, „aflata în cautarea propriilor copii disparuti”, îl gaseste „si îl primeste la sân ca pe oricare altul dintre orfanii acestei lumi”. Desi „fictional” si „limitativ” în perceptiile sale, precum toti naratorii, Ishmael are o functie - ontologica, s-ar putea spune - suprema. Prin el, istoria îsi continua cursul. În afara constiintei lui receptoare, realitatea extraordinara a eforturilor lui Ahab nu ar mai avea nici un sens. Pentru americani functia naratorului reprezinta o rigoare culturala (istoria lor ia frecvent forma de poveste). În ajunul celebrei batalii texane de la Alamo, de pilda, liderul micului grup de soldati federali - gardieni ai fortului -, constient de numarul imens al mexicanilor care asteapta, afara, ordinul de atac, traseaza cu sabia o linie în nisip, oferindu-le subordonatilor posibilitatea de a o depasi simbolic si de a iesi astfel de sub juramântul militar. Cel care doreste sa se retraga o poate face, trecând, metaforic, peste „granita” dintre eroism si supravietuire. Previzibil, aproape toata compania refuza compromisul unei vieti culpabile, asumându-si, în schimb, moartea onorabila. Exceptie face un soldat care nu paseste peste linie, spunând, se pare: „Eu voi trai pentru a povesti.” Nici unul dintre camarazi (si cu atât mai putin dintre istoricii viitorimii) nu a privit gestul ca pe un semn de lasitate, ci ca pe o constrângere a istoriei. Fara „povestitor”, eroismul exemplar al martirilor de la Alamo s-ar fi pierdut. De aceea, naratorul melvillian supravietuieste pentru a relata... (sfârsit) Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
