Polarizare urbana vs. identitate regionala Desi am mai abordat chestiunea interstitiilor teritoriale (vezi seria Interstitii), cred ca se cuvine sa subliniez câteva caracteristici ale acestora, ce vor fi utile întelegerii rolului pe care-l pot juca în stabilirea limitelor viitoarelor regiuni administrative. Interstitiile teritoriale reprezinta un statut de intermediaritate al unui spatiu în raport cu centralitatile, ordonate la diverse niveluri scalare. Din aceasta perspectiva, interstitiul poate fi privit ca spatiu marginal, ca periferie a polarizarii orasului X, dar si ca periferie a polarizarii orasului Y sau Z. E un spatiu de polarizare difuza, caracterizat prin divergenta fluxurilor umane, materiale sau informationale spre centralitatile situate mult prea departe. Jocul ierarhiilor centralitatilor în decursul istoriei poate înclina balanta schimburilor, când catre un oras, când catre altul, dar întotdeauna un interstitiu, ca margine de teritoriu, ramâne un spatiu al disputelor. În reformele administrative, initiate pentru adecvarea puterii de decizie la dinamica câmpurilor de polarizare, de interactiune sau interdependenta, interstitiile teritoriale interne nivelului scalar national joaca un rol primordial în trasarea limitelor de control al noilor administratii regionale. Un decupaj administrativ care tine cont doar de capacitatea de polarizare a unei centralitati se va suprapune pe un interstitiu privit ca discontinuitate data de vectorii polarizarii spre si dinspre doi sau mai multi poli urbani situati, în linii generale, pe acelasi palier ierarhic. O astfel de abordare a reformei administrative, ar impune la nivelul României cel mult 9 centralitati, poli capabili sa organizeze nivelul regional ca o entitate administrativa viabila. Acestia ar fi: Bucurestiul, de departe metropola cea mai consolidata a structurii teritoriale nationale, ce da caracterul primatial al sistemului urban românesc, Clujul, Iasul, Timisoara, cele trei metropole regionale emergente, ce formeaza nivelul secundar al sistemului urban al tarii noastre, zona de tranzitie catre nivelul ierarhic tertiar: Craiova, Constanta, Brasovul, eventual Galatiul si Oradea, cele mai consolidate doua centralitati ale nivelului tertiar al ierarhiei urbane. Nici vorba de 15-16 regiuni! În statele care au traditie în gestiunea policentrica a teritoriului (Spania, Italia, Germania sau Marea Britanie), interventiile administrative mai timpurii sau mai recente, ce au vizat nivelul regional, au introdus si alte repere în afara capacitatii de polarizare a marilor centre urbane. În aceste cazuri, în delimitarea palierului administrativ regional, ce poate sa se organizeze la nivelurile NUTS1 sau NUTS2, câmpurile de polarizare se subordoneaza câmpurilor de interactiune si interdependenta, ce devin reperele primordiale. În aceste cazuri, limitele dintre regiuni nu se mai suprapun interstitiilor privite ca discontinuitati date de vectorii polarizarii, ci pe interstitiile identitare - cel mai adesea, pe limitele vechilor vechilor regiuni istorice. Acestea delimiteaza teritorialitati ce au evoluat într-o maniera naturala, ce au si o logica teritoriala verificata într-un timp îndelungat. În primul caz, al abordarii regionalizarii dupa un singur reper, cel al capacitatii de polarizare a unei centralitati, apar câteva neajunsuri. În primul rând, acest tip de abordare reflecta doar situatia prezenta, fara sa aiba un orizont prospectiv real. De asemenea, aceasta solutie pare a avantaja doar centralitatile dominante. Însa, regiunile mari au nevoie de mentinerea judetelor, fara doar si poate, cu atributii administrative mai reduse decât în prezent. Un numar mai mare de resedinte judetene, ce nu vor avea si calitatea de resedinte regionale, impune o capacitate sporita de negociere cu centralitatea dominanta, temperând astfel tentatia concentrarii serviciilor regionale. În fine, cel mai mare neajuns al acestui tip de abordare a regionalizarii consta în foarte posibila separare a unor teritorii regionale istorice mai cuprinzatoare (Moldova sau Transilvania). O limita regionala ce va închide teritorii, ce vor avea în mod cert si o autonomie largita din perspectiva financiara, ar putea crea divergente suplimentare între fragmentele spatiale ce au împartasit cândva o teritorialitate comuna. Strategiile diferite de dezvoltare ar putea deteriora si mai mult vechea logica de functionare a teritoriilor istorice. O structura administrativa suprapusa Regiunii de dezvolare Nord-Est ar fi o entitate functionala din perspectiva polarizarii urbane, dar cu o logica teritoriala simplificata, ce conserva caracterul de fundatura a acesteia. Prin amputarea partii de sud, Moldova apuseana pierde un element important si definitoriu al logicii sale teritoriale - debuseul dunarean de la Galati. Din aceasta perspectiva, inclusiv Galatiul va avea de pierdut. Prin apartenenta la o regiune administrativa suprapusa Moldovei apusene, i s-ar facilita crearea unei infrastructuri moderne, care sa duca la recuperarea hinterlandului sau portuar, aflat în amonte - cel putin întreaga Moldova apuseana, daca nu si regiuni importante din vestul Ucrainei ar putea beneficia de avantajele pozitionale ale portului galatean, capabil sa primeasca si nave maritime. Galatiul va avea mai mult de câstigat dintr-o strategie de dezvoltare suprapusa pe valorificarea teritoriala a specializarii sale portuare, decât sa astepte o iluzorie metamorfoza a orasului de importanta subregionala de acum, al carui hinterland nu-l depaseste pe cel al Sucevei, într-o metropola regionala. Daca era sa beneficieze de o astfel de transformare functionala, aceasta ar fi trebuit sa se fi produs deja. În privinta unui proiect comun la scara locala între Braila si Galati, sinergia necesara evolutiei catre o veritabila aglomeratie urbana functionala poate fi asigurata si cu doi parteneri situati pe scarile inferioare ale administratuei (LAU2, LAU1 - daca se va înfiinta un nivel administrativ al plasilor). Oricum, proiectele comune, utile realizarii unei aglomeratii urbane functionale, se realizeaza la aceasta scara mult mai lesne, decât se realizeaza un context teritorial favorabil unei convergente importante la nivel regional-continental, daca cele doua entitati urbane ar functiona decuplate administrativ de regiunile lor istorice. Prin apartenenta la regiuni diferite a celor doua orase apropiate, structura urbana pe cale sa se înfiripeze va avea de câstigat. Fiecare dintre cele doua orase vor adauga structurii urbane de la Dunarea de jos si sinergiile cumulate ale celor doua structuri administrative ale caror componente vor fi. În plus, nu ar fi un construct teritorial nemaîntâlnit. Iata si doua exemple: Wiesbaden - Mainz sau Mannheim – Ludwigshafen. (Pe saptamâna viitoare) George Turcanasu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultatii de Geografie si Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
