Asta era o gluma prin liceu, în 1979, atunci când mareata Uniune Sovietica invadase aceasta tara de care auzeam pentru prima data. Zilele acestea vedem cum gluma se îngroasa tragic. Poate un exercitiu de reamintire nu ar strica daca tot clameaza lumea ca „nu învatam nimic din istorie”. Afganistanul e o tara multietnica, dominata de triburi, muntoasa, foarte greu de cucerit (cam ca rezistenta lui Tito în muntii Croatiei în fata Wehrmachtului!), a carui principala bogatie o reprezinta fermele de opiacee din care este produsa heroina. Practic, Afganistanul este cel mai important producator de droguri din lume, cu venituri estimate la peste 2,1 miliarde de dolari anual (dupa un calcul aproximativ pentru anul 2019 facut de O.N.U.). O tara în Evul Mediu, fara un centimetru de cale ferata, fara curent electric si utilitati în majoritatea zdrobitoare a zonelor rurale si cu o istorie postbelica zbuciumata. O tara ce parea, de vreo doua decenii, ca se îndreapta sovaielnic spre democratie, în care tinerii au crezut ca îsi pot da barba jos nepedepsiti, iar domnisoarele se pot arata asa cum sunt pe strada fara sa fie ucise cu pietre. Asa cum arata Armand Gosu în interviul din Contributors (din care am învatat si eu!), S.U.A. nu a fost prea interesata dupa razboi sa investeasca aici, iar tov. Hrusciov a sesizat oportunitatea si Uniunea Sovietica a început în anii ’60 sa-si exporte sistemul politic împreuna cu ceva bani si cu programe de formare a tinerilor în universitatile moscovite. A înfiintat un partid comunist (Partidul Democratic al Poporului - sic!) care, la începutul anilor ’70, în buna traditie bolsevica, a dat o lovitura de stat alungând regele si a instaurat republica, adica regimul „democratiei populare”. În mod paradoxal, regimul moderat comunist, pro-sovietic, desigur, dar destul de „progresist” avant la lettre, laicizant, a deschis curajos subiecte tabu - precum drepturile femeii! - si a început sa faca bani de la hipiotii occidentali care veneau aici, într-un paradis al drogurilor ieftine, facând popas în voiajele lor catre o iluzorie Shambala. Aceasta veselie a durat, din nefericire, mai putin de un deceniu, caci o factiune radicala, iacobina, a partidului comunist fiind iritata de aceasta deschidere pro-occidentala a moderatilor a dat rapid o lovitura de stat în 1978, asasinând fosta echipa conducatoare si aruncând tara într-un razboi civil. Problema principala a acestei grupari violente si extremiste era sincronia actiunii lor cu revolutia islamica din Iran (care a pus dramatic capat occidentalizarii începute de Sahinsahul Reza Pahlavi) de unde venea tema radicalismului religios musulman de a carei extindere în regiune se temea Brejnev. De aici interventia sovietica si deceniul de esecuri militare care au facut din Afganistan „mormântul Armatei Rosii”. Esecuri militare datorate si sustinerii iresponsabile de catre C.I.A. a luptatorilor afgani si din Arabia Saudita care s-au transformat în mujahedini (soldati ai Razboiului Sfânt, Jihad-ul!). Pe acest canal a intrat, dupa modelul totalitar iranian, extremismul islamist într-o tara în care nu vorbeste nimeni limba araba. Cei mai multi, aproape jumatate din populatia totala a tarii, sunt pastuni pakistanezi, în timp ce în jumatatea de nord sunt tadjici si uzbeci care vorbesc limba farsi, adica vechea persana din Iran, asa încât explicatia pentru crearea gruparii teroriste conduse de Osama-bin-Laden (un erou în razboiul „sfânt” dus împotriva sovieticilor!), cu sauditi fugiti de acasa si plasati în punctele de comanda ale organizatiei e de cautat doar în ascensiunea, pas cu pas, a radicalismului islamist care a infiltrat rapid mândria nationalista si lupta împotriva cotropitorilor care îi animau pe afganii de rând. Dupa umilinta crunta suferita de armata sovietica era greu de crezut ca se va mai aventura cineva într-un conflict armat cu luptatorii de gherila din Afganistan si, probabil, ca daca acestia si-ar fi vazut linistiti doar de comertul lor cu droguri nici nu ar fi avut nimeni nimic cu ei. Dar, calita în focul razboiului, în contextul prabusirii URSS si a stoparii fondurilor de acolo, s-a nascut, cu puternic sprijin financiar, logistic si informational din partea serviciilor secrete pakistaneze, noua putere în Afganistan: talibanii. Adica cei care au studiat cea mai extremista si violenta varianta a învataturii islamice si care au ca scop crearea unui stat în care legea religioasa, Saria, sa subordoneze fara echivoc legea statului. E o lunga poveste aici. Talibanii sunt pastuni, la fel ca majoritatea pakistanezilor, iar împartirea acestui grup etnic de o parte si de alta a „liniei Durand” stabilita, în 1900, ca granita între cele doua state a fost un continuu subiect de tensiune si revendicari. Cum Pakistanul era sustinut, în anii ’70 (ca si azi!), de China, atunci dusman de moarte al URSS-ului, sovieticii au fost mereu interesati de controlul tarii prin oamenii lor (Nadjibullah, dupa 1989, care era agent KGB, sau speranta de ieri a afganilor civilizati, generalul uzbek Abdul Rashid Dostum, si el agent rus, care a sters-o ca un las din fata ofensivei talibane zilele trecute, refugiindu-se, cu tot cu bani1, în Uzbekistanul vecin!). Pastunii talibani au rasturnat guvernul fragil al lui Nadjibullah (casapindu-l în chiar sediul ONU din Kabul, unde se refugiase) si, între 1996 si 2001, Afganistanul s-a transformat într-un Emirat Islamic unde cele mai crunte precepte din Saria au fost implantate fara preget. Pe acest sol a crescut Al-Qaida lui Osama-bin-Laden si aici, cu sprijin pakistanez s-a dezvoltat celula criminala care a realizat atentatele din 2001. (Inutil sa mai reamintesc faptul ca atunci când Barack Obama a deschis punga cu bani negri pentru securistii pakistanezi acestia nu au avut nicio remuscare sa le dea puscasilor marini americani adresa unde acesta se ascundea. Mai ales ca era la capatul strazii unde functiona serviciul regional de securitate si informatii!) Chiar daca reactia lui Bush jr. de a porni razboiul împotriva terorismului (finantat din droguri!) a fost corecta, ce a urmat în cele doua decenii de control militar al NATO si al trupelor americane e o alta poveste care merita, sunt sigur, o întreaga literatura de specialitate. Cum nu am informatii cu adevarat credibile despre tot acest dosar (nici macar suma exacta cheltuita de pomana nu o putem estima, o punga ademenitoare din care „seniorii razboiului”, care au tulit-o penibil în fata ofensivei talibane, si-au luat o parte consistenta pentru buzunarele lor!) mi-e greu sa ma pronunt. Ce e evident, e faptul ca la fel ca esecurile militare ale altor presedinti democrati (Kennedy, Johnson, Carter, Obama) nici Joe Biden, cu toata imensa lui experienta parlamentara si politica nu se simte confortabil în uniforma de Commander în Chief. Dezastrul de la Kabul din aceste zile e chiar mai drastic decât rusinoasa pagina a armatei americane care si-a lasat colaboratorii vietnamezi pe mâinile asasinilor comandati de Moscova, în Saigon, în 1975, si va ramâne o pata de nesters pe obrazul Unchiului Sam. Am vazut deja saptamâna trecuta, translatori care au lucrat pentru americani, care au fost descapatânati, femei mutilate sau oengisti occidentasi ucisi cu sânge rece. În ciuda acordului de la Doha, din februarie 2020, când Trump a negociat retragerea trupelor americane (ocazie cu care au fost eliberati din închisoare multi dintre asasinii talibani de azi!), asistam la un genocid executat cu sânge rece în fata caruia lumea civilizata e neputincioasa. Iar Emiratul Islamic al Afganistanului renaste, spre bucuria Pakistanului. Cu asasinate, cu lapidarea femeilor, cu amputari de mâini, cu crime si teroare zilnica. Încercând sa implementeze valorile democratiei occidentale în medii ostile si refractare, în lumi dominate de salbaticie si înapoiere, americanii s-au umplut de rusine aratând ca nu au învatat nimic din lectia usturatoare pe care a încasat-o Barack Obama cu esecul „Primaverii arabe”. E o zi trista aceasta în care vedem o America în degringolada, slabita de cari ideologici stângisti, „progresisti”, care o submineaza din interior pâna la a nu-si mai onora cuvântul si a nu-si mai tine angajamentele fata de cei care au visat la democratie. Cei care vor trage toate ponoasele suportând teroarea talibana. Iar vazând sacul de bani aruncat pe fereastra, poate a venit timpul sa o spunem: nu toata lumea merita democratia, libertatea si bunastarea! 1 Talibanii punând rapid pe social media un film cu casa de un lux obscen, de un kitsch delirant, a acestuia, parasita în graba de „curajosul” erou, decizie care a alimentat rapid defetismul unor soldati de carton din armata regulata, razboinici doar cu femeile fara aparare nu si cu invadatorii Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
