Într-o tacere asurzitoare, a trecut complet neobservata aniversarea celor o suta de ani de la nasterea ultimului Suveran al României. Între timp, s-a fâsâit si cel mai mare miracol postdecembrist - transformarea haimanalelor securiste ale anilor 90 din detractori mizerabili ai monarhiei în propagandisti excitati care-si smulgeau parul din cap si îmbalosau catafalcul regal cu elogiile lor false, în urma cu patru ani. Dar de asta exista arhivisti: sa ne ajute sa nu uitam! „Nu mai vrem un 10 mai/ Fara Regele Mihai!” E greu de explicat astazi frisonul maladiv pe care aceasta scandare nevinovata o trezea în anii 90. În acele vremuri, la simpla pomenire a numelui Maiestatii Sale, înca Regele României din punct de vedere strict juridic (un act semnat sub amenintarea armei este nul de drept în orice justitie democratica), odata cu caderea regimului criminal comunist, o masa indistincta de cetateni, nu numai instrumentele malefice ale politiei politice sau profitorii regimului anterior, ci si intelectuali onorabili la prima vedere, parca o luau razna. Ar fi interesant de analizat de ce, mai ales ca amutitorul cor de bocete de la capatâiul Suveranului la trecerea sa în vesnicie a fost alcatuit, în mare masura, din fosti detractori din anii 90. Ilegitimitatea puterii si violenta structurala au fost cele doua coordonate esentiale ale regimului bolsevic peste tot în lume si atunci când un aparatchik ajuns la comanda era confruntat cu aceste doua chestiuni îsi dadea instantaneu arama pe fata. Nu este aici locul pentru a relua teme fierbinti ale dezbaterii publice din primele mandate ale presedintelui Ion Iliescu, cu atât mai mult cu cât în cel de-al treilea mandat al sau, din 2000 pâna în 2004, s-a straduit, din motive înca neelucidate, sa initieze medierea unor conflicte si fracturi ale societatii românesti de care era vinovat în cel mai înalt grad. Totusi, nu e lipsit de semnificatie faptul ca atunci când a fost confruntat cu cele doua teste de foc amintite, Ion Iliescu si-a aratat pe loc descendenta si limitele astfel încât, în ciuda câtorva lucruri pozitive pe care finalmente le-a facut, mineriadele, legionarii inventati din Piata Universitatii si reprobabila campanie împotriva Maiestatii Sale ramân printre evenimentele cumplite cu care numele sau va fi asociat în durata lunga a istoriei. S-ar fi putut însa altfel? - e o întrebare fara raspuns, dar care merita totusi analizata. Nascut si educat în timpul national-comunismului lui Ceausescu nu aveam cum sa fiu monarhist si, cu rare si tematoare exceptii în sfera privata, nu era nimeni asa în România. Când însa, la începutul anului 1990, familia regala, revenita dupa patru decenii de exil sa se închine la ctitoria regala de la Curtea de Arges, a fost haituita de mardeiasii lui Roman si Iliescu, umflata cu forta si expulzata brutal înpoi în strainatate, am devenit brusc atent. Am scris atunci, în numarul din martie 1990 al „Cronicii” iesene, un articol intitulat Cine se teme de Maiestatea Sa? care m-a catapultat rapid pe lista neagra a „baietilor cu ochi albastri” care, neiertatori, mi-au blocat rapid cariera administrativa la ordinele satrapilor de partid. Atunci am realizat ca în România nu e timp si loc pentru oamenii liberi, neînregimentati, vazând cum în societatea noastra se aleg apele: pe de o parte discursul isteric antimonarhic al celor care-si simteau, pe buna dreptate, legitimitatea politica pusa în discutie si care si-au gasit o nesperata sustinere în intelectualii dezabuzati, nostalgici dupa privilegiile de mai an, deveniti înfocati sustinatori ai „republicii de la Ploiesti”, iar pe de alta parte, o categorie stranie de activisti ai monarhiei, batrânei paseisti sau tineri anarhisti reciclati (de masa de manevra a poporului îndobitocit de televiziunea iliesciana nici nu mai vorbesc) ale caror actiuni erau la fel de haotice si irationale. Cu rare exceptii, nu era loc pentru o judecata limpede, echilibrata, în spiritul si numele adevarului si a dreptatii si, din nefericire, lucrurile s-au schimbat mult prea lent si incomplet chiar pâna în zilele noastre... În primavara lui 1992 eram bursier la Paris când mi-au parvenit zvonurile despre vizita familiei regale în tara de sfintele sarbatori de Paste, neatent aprobata de Ion Iliescu care se simtea acum mai sigur pe pozitia lui dupa ce „Constitutia lui Iorgovan” fusese oarecum validata prin vot popular - manevra hoteasca de a invoca o transare plebiscitara a optiunii pentru republica (prezidentiala, bineînteles!) în defavoarea monarhiei constitutionale ca forma de stat. Am privit la Paris, uimit si excitat, transmisiunile televiziunii franceze, care preluase filmarile facute de o încercare de televiziune privata, alternativa, din România (parca SOTI se numea) cu fabuloasa talazuire a milionului de oameni iesiti pe strazile Bucurestiului sa-l vada pe regele României si pe printul mostenitor Nicolae. Ne imaginam spaima de moarte a securistilor de acasa. Le-am vazut apoi pe Maiestatile Lor în mai 1992, la Paris, întâi la o foarte populara emisiune de la TF1 si apoi în realitate, la o fabuloasa întâlnire a familiei regale cu exilul intelectual românesc parizian, tinuta în fastuoasele saloane ale hotelului Geoge V, resedinta traditionala a capetelor încoronate ale lumii. Am simtit atunci, alaturi de figuri legendare ale lumii noastre intelectuale, forta si sinceritatea unui om discret si auster, distins si cald, onest si ferm pe care un destin potrivnic l-a împiedicat sa fie ceea ce era menit sa fie: conducator al unei tari în deriva, model de omenie, cumpanire si bunacuviinta pentru o lume pervertita de levantini si bolsevici. Îmi aduc aminte, de asemenea, de raspunsul nediplomatic, potrivit unui tânar de treizeci de ani, la întrebarea febrila a distinsului istoric de la Manchester, Constantin Brâncoveanu (descendent autentic al Brâncovenilor), pe atunci consilier al regelui, care ma chestiona amical, pe splendida terasa a unei cafenele pariziene, asupra sanselor de a reveni monarhia la conducerea tarii. L-am întrebat abrupt, fara protocol, cu acea candoare abraziva a tinerilor, „ce serviciu de informatii va ajuta pentru asta?”. Întrebarea legata de sprijinul pe care Casa Regala a României îl putea avea de la vreun serviciu secret era una pur retorica, bineînteles. Era evident si pentru un nespecialist ca nimeni nu luase vreodata în calcul revenirea regelui Mihai pe tronul de unde fusese alungat de teroristii sovietici, nici de partea vestica, nici de cea estica a Cortinei de Fier si, din nefericire, nici din interiorul aparatului de putere din tara. Mesajele de Craciun pe care Maiestatea Sa le trimitea prin intermediul Europei Libere erau mai curând percepute în tara drept un pigment exotic, amintire a unui timp revolut, un fragment resuscitat din cartea de istorie al carui potential subversiv era, din nefericire, mult mai scazut decât colindele pe care, cu dibacie, le transmiteau angajatii sectiei românesti ai acestui post de radio, exceptionala arma de propaganda si lupta împotriva comunismului, inteligent finantata de americani. Colindele erau de fapt interzise de comunisti pentru potentialul lor „obscurantist” care îi împiedica pe oamenii acelei Românii sa devina, în masa, marionete decerebrate. Nu se mai temea nimeni de Rege; Ceausescu pusese laba pe Castelul Peles scotându-l din circuitul turistic pentru a se lafai singur, cu Leana lui, prin dormitoarele regale pentru a marca definitiv faptul ca luxul si comoditatile aristocratice sunt exclusiv destinate mârlanilor de partid, cei „alesi” sa le exercite în numele poporului. A putut lesne fi observat, dupa asasinarea lui Ceausescu, ca nici fiilor de ceferisti, obisnuiti cu „crapul la carton” de la Oltenita, nu le displacea palatul Cotroceni sau domeniul de vânatoare de la Scrovistea, dar, etica ma obliga sa o spun, nu din aceste motive a pornit Ion Iliescu infama campanie de maculare a familiei regale în prima jumatate a anilor 90. (Continuare în editia din 3 noiembrie a Ziarului de Iasi) Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
