Nu stim sa facem ore online sau sa folosim calculatorul în scoala, altfel decât ca pe un telefon mai mare. Putem învata, ce-i drept, dar asta cere timp. Dar putem, între timp, sa încercam sa pretuim mai mult scoala, iar apoi, cred, învatamântul online nu ar mai fi o problema. Colega mea de la Universitatea Bucuresti, Dana Jalobeanu, organizeaza de mai multi ani o foarte interesanta Cafenea filosofica ce poate fi urmarita pe Facebook si pe Youtube. Mai demult avea loc într-o cafenea faina din Cotroceni dar, de când cu pandemia, s-a mutat în spatiul virtual. Ultima întâlnire a avut ca tema „Cui i-e frica de scoala online?” si a pus fata în fata cadre didactice universitare, cercetatori, profesori de liceu, studenti. Discutia a fost savuroasa, sincera si inteligenta, astfel încât nu mi-am propus sa trag vreo concluzie. Ar fi fost prea putin. În schimb, am retinut mai multe distinctii si întrebari, pe care as vrea sa le comentez aici. În primul rând, învatamântul online, asa cum e el de vreun an si jumatate, a avut cel putin un rol: a aratat clar limitele învatamântului nostru, pe care odinioara le acopeream, în sala de curs, cu glumite elaborate sau cu severitate inutila. Trebuie sa explicam, din spatele ecranului, unor interlocutori pe care nu îi vedem (majoritatea studentilor au camera web închisa si nu pot fi convinsi sa o deschida), ce înseamna „unitate originar-sintetica a aperceptiei” la Kant. Apoi, sa ne asiguram ca studentii au înteles. Nu stim sa facem asta, folosindu-ne doar de resursele pe care ni le ofera vorbirea: fara tabla, fara a sti când privirile celor din fata se încrunta în timpul unei fraze interminabile de-a noastra. Si asta nu doar din cauza calculatorului, bata-l vina, ci si din cauza noastra, neobisnuiti sa limpezim lucrurile suficient, sa surprindem arhitectonica unui gând, sa nuantam atât cât este suficient pentru a pune în ordine un discurs. Degeaba cumparam calculatoare performante, camere web cu infiniti megapixeli, reflectoare ca la Holywood. Tot cu pixul în mâna vom reusi sa facem lucrurile clare. Iar filmuletele intercalate în ora, power-point-urile sau quiz-urile nu sunt altceva decât pauze de tigara pentru profesori si, intuiesc, si pentru studenti. În al doilea rând, mediul online este un avantaj enorm în masura în care motivatia este anterioara întâlnirii propiu-zise pe ecran. Cei care abia asteapta sa învete copta sau greaca veche (multumesc, Stefan Colceriu!) nu vor sesiza vreo diferenta între „clasic” si „online”, ba chiar se vor bucura ca nu au de carat cu ei la scoala dictionarele grele. Când însa motivatia lipseste, iar studentii doar asteapta sa fie sedusi sa participe la cursuri, ora este, de la început, un esec. Este greu pentru un profesor sa intre în competitie cu Google, care permite deschiderea simultana a mai multor ferestre. Atentia celor care participa la un curs online are nevoie de un suport suplimentar, pe care înca nu l-am gasit, iar participarea activa la seminar este una formala: în absenta unui spatiu comun al dezbaterii, întrebarile si raspunsurile sunt suspendate, rezolva nelamuriri punctuale, dar nu pot sa schimbe o perspectiva. În fine, problema scolii online sta si în radicalitatea cu care este formulata optiunea: în banci sau la calculator. Inevitabila în acest moment (asta o stim cu totii), scoala virtuala nu ar trebui sa se transforme într-o paradigma unica a sistemului de învatamânt. Are virtutile ei: democratizeaza un atribut al sfintilor, cel al bilocatiei (sau al multilocatiei, când esti si acasa, si la ore, si la un turneu de table online); permite un acces mai rapid la resurse bibliografice (site-urile de torrente pentru carti devin, cumva, mai putin condamnabile, de vreme ce stam toata ziua cu ochii în calculator); înlesneste întâlnirea dintre oameni din toata lumea, care nu ar fi putut altfel sa se întâlneasca niciodata (si cunoasterea lor mai profunda, din moment ce poti sa te uiti cu atentie ce culoare au perdelele din casa lor sau ce carti au în biblioteca). Are si neajunsuri: cel mai mare este ca nu mai faci diferenta între casa si serviciu, între masa din bucatarie si masa din birou, între balcon si strada. Nici casa nu-i casa, nici sala de curs nu-i sala de curs. A face prezenta la seminare este, în plus, inutil: nu stii daca în spatele patratelului negru sta studentul, mama lui sau catelul. Nu stim sa facem ore online sau sa folosim calculatorul în scoala, altfel decât ca pe un telefon mai mare. Putem învata, ce-i drept, dar asta cere timp. Dar putem, între timp, sa încercam sa pretuim mai mult scoala, iar apoi, cred, învatamântul online nu ar mai fi o problema.
