De ceva vreme cam vin si nu una, ci una dupa alta. Sa ni le amintim? Am putea, dar sunt prea cunoscute. Chiar atât de cunoscute ca ne-au patruns în minte, suflet, sânge ca un... virus pandemic. Acest virus a fost primul care a îngenunchiat lumea vreo doi ani; ne-a pus botnite si alte restrictii, stare de urgenta, stare de alerta de ne-au facut sa ne înghesuim prin case ori disperati prin spitale. Si nu s-a terminat prima criza ca a venit, ca la comanda, cea care mai, mai era sa ne lase fara lumina în case, foc în sobe, gazolina în rezervoare si pâine pe masa. Si e abia începutul! Grea povara într-o lume si în vremuri ce pareau cât de cât asezate. Si cum parca n-ar fi fost de ajuns, a mai aparut una generata de invazia din Ucraina care a bulversat de-a binelea Europa si nu numai. Sunt stari de fapt ce nelinistesc si fac viata tot mai nesigura. Oamenii sufera, plâng si mor înainte sa le vina firescul soroc. Dar pâna atunci cei mai multi se conserva si conserva tot ce pot ori le sta la îndemâna, accentuând astfel povara iminentelor crize economice si alimentare. Ce poate fi mai greu si trist decât sa nu ai ce pune de-ale gurii pe masa? Iata motivul goanei dupa ulei, zahar, pâine si câte altele. Si în vreme ce lumea fierbe, ai nostri diriguitori se înghesuie în a promite liniste si viata decenta, desi cu totii palpam alt adevar. Pe deasupra, mai intra si-n hora ce se joaca dupa muzica altora lipsiti de griji, trimitând „sulite“ spre invadatori, uitând totusi ca vecinilor este bine sa le oferi macar un zâmbet chiar si-atunci când ochii lor nu-ti sunt pe plac. Unele opinii, dar mai cu seama cele ale analistilor îngrijoreaza cu atât mai mult. Teama de ce va fi sa fie sub aspect economic si al sigurantei nationale nelinisteste chiar daca ni se promite liniste. Nimic nu poate oferi siguranta când esti slab si când economia este blocata în chingile crizelor de tot felul, iar bombele explodeaza la doi pasi de noi. Traim în vremea crizelor devenite reale boli ce se cronicizeaza. Maladii greu de controlat mai cu seama atunci când nu gasesti tamaduitorii potriviti si la vreme care sa ofere antidotul sau sansa de a ne alege drumul pe care trebuie sa mergem pentru a ne regasi pe noi însine. Singura cale de a ne elibera este curajul de a întreprinde mereu lucruri care sa ne ofere satisfactii si, de ce nu, bunastare. Optimismul, zâmbetul, dorinta de a veni mereu în sprijinul celor din jur da puterea de a merge mai departe. Chiar si-atunci când nu ploua. O fi apa noastra a altora, dar cea a Domnului înca nu s-a privatizat. Ne-o ofera când vrea El, parca atentionându-ne ca nu întotdeauna meritam ceea ce ne da din bunatatea Sa. Dar, cum speranta moare ultima, sa ne încredintam ca macar în al doisprezecelea ceas ni se va oferi sansa de a ne asigura ceea ce trebuie sa punem pe masa de cel putin doua-trei ori pe zi. Daca nu avem nici aceasta sansa, nu ne ramâne decât sa privim spre Cer, întrucât domnia Palatelor este nemiloasa.
