Ideile învatatilor ardeleni privitoare la originea romana a poporului român si la caracterul latin al limbii române au fost receptate si împartasite si de paturile cultivate ale societatii din Moldova si Valahia, contribuind la accelerarea procesului de modernizare, în sensul occidentalizarii. Acestea fiind faptele si datele necesare unei bune orientari în istoria problemei care ne preocupa, sa rezumam acum ideile‑forta ale reprezentantilor Scolii Ardelene, în conexiune cu contextul în care ele au fost formulate. Într‑un moment când si alte popoare din zona (grecii, sârbii, bulgarii, slovenii, cehii etc.) se aflau în cautarea unei identitati nationale moderne, românii din Transilvania nu au constituit o exceptie. Ca aceasta cautare a avut un caracter politic‑militant este iarasi un aspect normal, tinând seama de realitatile politice ale momentului si în special de statutul inferior din punct de vedere politic al românilor din Imperiul Habsburgilor. Latinismul pronuntat, exagerat în multe privinte, al ardelenilor se explica, cel putin în parte, prin mentalitatea generala a epocii. Nu era latina o limba oficiala în Imperiu, precum si, în mare parte, limba oficiala în universitati? Nu a fost latina limba de cultura si de comunicare savanta a Occidentului pâna în epoca moderna? Nu a fost limba latina modelul pentru rafinarea limbilor literare occidentale si deopotriva sursa permanenta pentru înnoirea lexicala a tuturor limbilor occidentale, inclusiv a celor de origine germanica? Pornind de la aceste realitati, latinistilor ardeleni li s‑a putut parea cum nu se poate mai justificat sa situeze mostenirea latina în centrul proiectului lor de emancipare culturala nationala si sa caute surse de legitimare în ideea romana. Orientarea lor purista si exclusivista are si ea, din perspectiva istorica, o explicatie rezonabila: Iluministii ardeleni erau greco‑catolici, deci orientati spre Roma; pentru ei, componenta oriental‑balcanica, cu tot ce implica ea (fanariotism, ortodoxie, despotism politic) reprezenta o imagine a înapoierii care trebuia cu orice pret depasita. Sugestiv este de amintit în acest context ca, în împrejurari istorice si cu o ideologie asemanatoare, un Adamanthios Korais a supus limba greaca populara unui efort de purificare, de „întoarcere la surse”, cu mult mai radical si încununat, cu mult mai mult succes decât au reusit ardelenii! A cauta „certificate de noblete” pentru propria natiune si a inventa mitologii nationale legitimante era un fapt curent în Europa sfârsitului de secol al XVIII‑lea. Politizarea dezbaterii îsi are si ea explicatia în mentalitatea confrontativa a epocii. În confruntarea cu ideologii expansioniste de tipul pan‑germanismului, al pan‑slavismului sau al pan‑hungarismului, militantismul românesc îsi gaseste un pivot de identificare în ideea romanitatii. Obstinatia de a sustine teza continuitatii romane în vechea Dacie, cu toate punctele sale slabe si cu toate exagerarile sale, poate fi înteleasa doar în contrapunere cu teza emigrationista (conform careia românii au emigrat în teritoriile nord‑danubiene foarte târziu, si anume în secolele al XIII‑lea ‑ al XIV‑lea), sustinuta în epoca, cu egala obstinatie si cu exagerari de sens contrar, de savanti precum Franz Joseph Sulzer si Johann Christian Engel. Supravietuirea latinismului pe parcursul secolului al XIX‑lea si adoptarea sa ca ideologie nationala semi‑oficiala inclusiv în Valahia si Moldova a fost favorizata pe de o parte de politica asimilationista a oficialitatii austro‑ungare în Transilvania, care stimula reactii de aparare din partea nationalitatilor defavorizate, si, pe de alta parte, de extraordinara forta mobilizatoare a proiectului unitatii politice a tuturor românilor într‑un singur stat, socotit de intelectualitatea româneasca si, ulterior, de majoritatea clasei politice, ca o prioritate nationala. Ideea originii romane a fost atât de activa si de puternica, încât etnonimul român (cu circulatie restrânsa si la nivel popular) si numele de tara România ajung sa se impuna înainte chiar ca statul unitar român sa se constituie ca atare, ajungând sa înlocuiasca treptat numele curente Valahia si Moldova. Cu desemnarea geo‑politica si culturala actuala, termenul România a fost folosit în scris prima data de scriitorul grec Dimitrie Daniel Philippide (1750‑1832), profesor la Academia Domneasca din Bucuresti, în titlul celor doua lucrari ale sale (Γεωγραφικόν τῆς Ρουμουνίας - Geographikón tis Roumounías si Ἱστορίατῆς Ρουμουνίας - Historía tis Roumounías), ambele tiparite la Leipzig în 1816. Numele tarii complete, România, a circulat totusi prin mediile mai instruite din societatea româneasca înca cu multa vreme înainte de oficializarea lui. Între timp, ideile carturarilor ardeleni capata o larga difuzare peste Carpati, la Iasi si la Bucuresti, constituind un ferment al procesului de modernizare si de occidentalizare a culturii si, în scurta vreme, a întregii societati românesti. (Va urma) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
