Înca mai era liniste pe atunci în sat, imediat dupa '90. Si mai anost. Si mai neatragator, mai ne-entertainment. Sa fie din cauza ca în primii ani dupa '89 priveam mai cu ardoare si cu pasiune lucrurile, caci o cutremurare a orgasmului popular postdecembrist ma atinsese si pe mine? În acelasi timp, sa fie din cauza ca mai aveam în ochi o urma a privirii din copilarie si tinerete, când totul ma uimea si ma bucura? Si când nimic nu-mi scapa de pe drumul acum strada asfaltata cu nume si numere? Si când toate ma atrageau, încercând sa le patrund întelesurile? Sa fie deci posomoreala vârstei si o privire mai searbada asupra vietii, care se culcusesc în tine (oricât încearca noile comandamente sociale uniformizatoare si globalitoante sa resuscite vârstnicii prin mijloace pueril-optimiste)? Cu alte cuvinte, vechiul drum sa fie resuscitat de ceea ce s-ar putea numi concediul premortal, cel cu sfârsit cert, dar cu data finala necunoscuta? În orice caz, era mai liniste pe atunci pe strada înca nenumita atât de frumos Vazduhului, cum este numita acum. Nu urlau înca manele din unele case, iar din masinile tinerilor nu se auzea cu maxim de decibeli buf-buful agasant, ca si cum un taran bate un par cu maiul, bufneala muzicala pe care rockerii o numesc trash (gunoi). Nici popa si nici dascalii nu urlau slujbele în microfoane ca din minarete. Pe atunci (dar asta mult mai înainte de '90) nuntile nu ieseau din biserica direct în masini cu muzici bubuitoare si tenace, claxonând disperat tot drumul pâna la restaurant. Atunci nuntile înca se mai tineau în sat, la „casele mirelui”, cum scria pe invitatie. Mirii ieseau din biserica, iar lautarii, fiindca mai vietuiau lautari pe atunci, începeau „marsul”; iar vorniceii umblau ca taunii, clatinându-se dintr-o parte în alta a drumului, cu sticlele pline cu vin în mâna, ca sa invite oamenii la nunta; iar copiii (m-am numarat si eu printre acestia) aruncau cu apa în praf dinaintea mirilor, pentru ca mirele sa se scociorasca prin buzunare ca sa caute câtiva banuti pentru prichindei. Daca zgomotele au crescut pe strada Vazduhului, mirosurile au scazut. De pilda, de Sântamarie, când este hramul bisericii satului, nu se mai simte în vazduhul strazii mirozna de cozonac ca înainte. Si oaspetii sunt mai putini azi la sarbatoare si numai invitati. Înainte rasuna satul toata ziua de Sântamarie de chiotele oaspetilor, ca sa nu mai vorbesc ca nu veneau numai invitati. Venea la hram cine voia, neinvitat. Unii spun ca oamenii sunt astazi mai saraci si din cauza asta moravurile au devenit mai stricte. Asta sa o spuna lui mutu! Pe atunci nu se aflau masini pe marginea drumului si nici barbati în slapi, cu sepci si tricouri cu burta, spalându-si masinile cu caldarusa si lustruindu-le meticulos si amoros. Carutasii de odinioara scoteau apa la cai cu ciutura în jgheabul fântânii de la biserica, iar apoi fluierau usurel, ca sa bea caii linistiti. Iar noi, copiii, ne stropeam cu apa din jgheabul acela si ne fugaream prin noroiul din jur, înfurcat de copitele vitelor. Nu prea ne temeam de microbi, de molime si chestii din astea. Nici de parinti nu ne temeam: ca ne murdarim pe haine, mai ales ca nici nu mergeam acasa decât atunci când ne apuca foamea. Dar nici atunci întotdeauna. Nu prea dadeam pe acasa pentru ca mama ne punea la strâns buruiana pentru porc sau tata la încarcat în caruta lucerna placut mirositoare. S-apoi nu aveam computer pe atunci, ca sa stam toata ziua în casa. Pe atunci ne jucam cu câinii cu limba scoasa, pititi în bozii umbrosi, apoi topaiam pe drum la sotron sau la mingea în noua pietre, apoi la fântâna cu cumpana si teica plina cu apa, unde ne stropeam în roiuri de fluturi însetati; si tipam stropindu-ne pâna ne faceam leoarca. Nu ne pasa ca pe dealuri, pâlpâind în valuri de fierbinteala, zoreau mamele si surorile mai mari sa adune fânul, caci se vedeau nori de ploaie. Un vânt racoros începea sa îndoaie copacii de pe margine drumului, care va fi numit mai apoi strada Vazduhului, caci înca mai erau nuci si tei pe marginea drumului, acum au fost „toaletati”, adica schiloditi sau taiati de-a dreptul de cei de la telefonie si electricitate. Pe toloaca, la Popovici, jucau fotbal altii (erau parca mai multi copii pe atunci, desi populatia a crescut între timp) cu o mingiuca cât un pumn, sparta si aceea, dar le era îndeajuns sa se închipuie Pele, Garrincha si Jair. Iar în scurte pauze alergau la pârâiasul din apropiere, unde se culcau pe burta si sugeau apa gâfâind ca salbaticiunile, speriind tântarii si buhaii de balta ce planau pe luciul apei. Apoi îsi aruncau câtiva pumni de apa rece peste obrajii îmbujorati si peste genunchii vesnic juliti si... înapoi la joaca. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
