În noaptea aceea granita era a lor. Le vedeai alergând cu parul despletit pe umeri de-a lungul si de-a latul fâsiei arate, îmbracate în camasi albe de in, lungi pâna la calcâie. Se învârteau în jurul strajerilor adormiti cu armele în mâna. Se învârteau în jurul lor si le cântau la ureche cântece desucheate. Iar atunci când se crapa de ziua, se întorceau pe la casele lor cu donitele pline de manatarci si le rasturnau pe perna, lânga capetele barbatilor adormiti ale caror trupuri le îmbratisau prin somn, lacome de cât mai multa iubire. * În fiecare an, când satul întreg se pregatea de Sfântul Dimitrie, când copiii fugeau sa aprinda focurile pe malul râului din vreascurile adunate de pe marginea drumului, pentru ca sa sara chiuind de trei ori peste flacari, si în timp ce batrânii îsi lepadau cojoacele în batatura, momind umbrele mortilor sa se aseze peste ele, granita, pe masura ce se întetea amurgul, se umplea de la un capat la altul de tot felul ciuperci si ciupercute. Puteai vedea acolo si ciuperci de câmp, si ciuperci de balegar, si tot soiul de opintici rasarite în cuiburi chiar lânga stâlpii însemnati cu stema ce strajuiau fâsia arata, si ciuperci numite buza caprei, si cele ce se numeau urechile babei, si tot soiul de hribi cu palarii carnoase, si ciuperci numite turta vacii, si bureti calugaresti, si bureti numiti poarta manastirii, si bureti toaca, si bureti cumpana fântânii, si bureti copita vacii, si ciuperci ce semanau cu niste nori, din care ieseau fulgere, si tot felul de galbiori, si ciuperci de cerneala, si pastravi de stejar, si tot soiul de roscove, si laptuci, si bureti serpesti, si zbârciogi, si ciuperci numite laba ursului, si hulubite, si pâinisoare, si cele numite urechiuse, si cele ce semanau cu aripile unor fluturi; ciuperci mari ca niste clopote, si ciuperci mici ca niste juvaiere; într-un cuvânt, adevarate minunatii ale Domnului. Iesind din case pe la miezul noptii, femeile mergeau în siruri lungi pe ulitele satului, îndreptându-se spre granita. Nu se temeau sa încinga o hora muta pe mijlocul fâsiei arate si asta fiindca stiau ca din pricina sporilor care pluteau prin aerul siniliu poleit de lumina lunii, soldatii care pazeau granita se cufundau într-un somn atât de adânc, încât nu se trezeau decât a doua zi când soarele dadea deja sa apuna. În noaptea aceea granita era a lor. Le vedeai alergând cu parul despletit pe umeri de-a lungul si de-a latul fâsiei arate, îmbracate în camasi albe de in, lungi pâna la calcâie. Se învârteau în jurul strajerilor adormiti cu armele în mâna. Se învârteau în jurul lor si le cântau la ureche cântece desucheate. Iar atunci când se crapa de ziua, se întorceau pe la casele lor cu donitele pline de manatarci si le rasturnau pe perna, lânga capetele barbatilor adormiti ale caror trupuri le îmbratisau prin somn, lacome de cât mai multa iubire. Se iubeau cazând într-un somn atât de adânc, încât sufletele lor paraseau trupurile goale plutind peste fâsia arata, unde ciupercile continuau sa creasca. * Am vazut pe Lapusneanu – era deja seara – femei îmbracate în rochii lungi, în forma de poeme. Si daca la primul pas, rochiile ce se înfoiau pe trupurile lor mladii, aveau un aer romantic, fiind croite dupa Infinitul lui Leopardi, dar si dupa poemele cu iz oriental ale lui Byron, respectiv Ghiaurul si Mireasa din Abydos, aducând aminte, prin anumite sonuri stranii, de Annabel Lee si de Corbul lui Poe, precum si de Mortua est! de Eminescu; imediat dupa ce se aprindeau reclamele în vitrine, rochiile capatau aerul unor poeme simfonice inspirata din poeziile lui Baudelaire, Mallarmé, Rimbaud si, desigur, din cele ale lui Paul Verlaine. În peisaj, desigur, apareau si rochii inspirate din amurgurile violete ale lui Bacovia. Imediat însa dupa ce pe strazi începea sa se astearna noaptea, poemele moderniste capatau un luciu dadaist sau suprarealist, si pe strazi puteai vedea defilând femei filiforme, într-o vestimentatie sumara, ce te trimitea cu gândul la poemele lui Tristan Tzara, Hugo Ball, Emmy Hennings, Francis Picabia, precum si la alti autori ce au frecventat Cabaretul Voltaire, unde aparea din când si Lenin ca sa joace sah cu artistii scapatati. Bineînteles ca în acest expozeu nu putea lipsi Urmuz. Erau acolo si femei îmbracate în rochii Algazy & Grummer, si femei îmbracate în rochii purtând marca Pâlniei lui Stamate, erau si rochii Cronicari, si rochii Fuchsiada, si rochii Ismail si Turnavitu, dar si rochii croite dupa Sasa Pana, dupa Harms, Eugen Ionescu si alti autori suprarealisti. Prin gând îmi treceau versuri disparate si citate din diversi autori. Asupra unei anumite fraze din Urmuz, care mi se rotea în cap, m-am oprit si am meditat ceva mai mult: „Algazy este un batrân simpatic, stirb, zâmbitor si cu barba rasa si matasoasa, frumos asezata pe un gratar însurubat sub barbie si împrejmuit cu sârma ghimpata...” La croiala unei astfel de rochii visam. Stateam cu halba goala pe masa, asteptând chelnerul sa vina si sa-mi toarne în halba nu bere, ci absint, ca sa pot admira rochiile în toata maretia lor. Asteptând apoi ca dupa parada feminina sa treaca si o cohorta de barbati, îmbracati în haine cât mai fistichii. Îmi imaginam ca-mi trec prin fata ochilor barbati în fracuri si costume de scafandru, purtând pe crestet tot felul de coifuri, unele în forma de turn Babel sau de Arca a lui Noe, altele în forma de cuiburi de berze construite din cutii de conserva, asteptam si barbati îmbracati în costume de marinari coborâti de pe Olandezul zburator, si barbati coborâti de pe Corabia nebuna a lui Rimbaud ancorata pe terasa Corso. Îi asteptam, desigur, si pe Wagner, si pe Rimbaud, visând cu ochii deschisi la o alta lume, dar prin fata mea se perindau doar nesfârsite siruri de femei îmbracate în rochii ce semanau cu niste poeme, si asta din simplul motiv ca vestimentatia barbateasca nu avea nimic de-a face cu poezia, ci doar cu proza inspirata de o vetusta parada militara ce se desfasura în piata. Priveam cum se revarsa spuma de pe marginea halbei si cum scurgându-se de pe masa traverseaza strada Lapusneanu, carând, ca pe niste surcele, un puhoi de lume dupa ea. Stateam în fata halbei pe trei sferturi adormite si asteptam sa vina Van Gogh, sau oricare alt pictor, si sa se aseze la masa mea. Trebuie sa spun ca în ultima perioada Iasul fusese invadat de tot felul de Van Goghi, cu palarii si urechi de cârpa rupte. Voiam sa stau cu ei de vorba nu despre rochii si poezie, ci despre proza si pictura. De rochii si de poezie eram satul. Si atunci am vazut apropiindu-se de balustrada terasei un barbat slab, cu barbison siniliu si parul lasat în dezordine, trecut de treizeci de ani, îmbracat în haine lungi, imprimate cu tot de litere si hieroglife, ce aminteau de inscriptiile de pe vechile papirusuri egiptene, dar si de stampele chinezesti, barbatul se opri la un pas de masa mea si înclinându-se, si îmi întinse mâna. - Eu sunt Bikinsky, pictorul Bikinsky, s-ar putea sa ne cunoastem... - Sigur ca ne cunoastem, i-am zis. - Prostii, facu Bikinsky. Ceea ce spui e o ineptie. Nimeni nu cunoaste pe nimeni. Fiecare încearca sa-si descopere propria persoana proiectând o falsa lumina asupra celalalt. Nu vezi în ce lume am ajuns sa traim? - În ce fel de lume? am întrebat. - Într-o lume în care totul e somn si nebunie. Si luând o atitudine solemna, cu bratul ridicat în aer, pictorul continua: - Oare de ce – se întreba el – evolutia s-a oprit la om si nu a ales o alta specie care sa ajunga la constiinta de sine si la revelatie ridicându-se deasupra tuturor? De pilda, hirudinea. Mai pe scurt, lipitoarea. O fiinta pe nedrept hulita, care însa poseda calitati iesite din comun. De ce hazardul n-a selectat-o pentru a-i conferi o inteligenta pe masura înzestrarii sale? De ce a ales primatele? Si daca le-a ales de ce nu le-a transferat anumite caracteristici de la nevertebrate? La ce-i folosesc, de pilda, prea multe vertebre omului, odata ce în viata sociala el tinde sa se comporte ca o molusca sau, de ce nu, ca o lipitoare? Sa ne oprim un pic la aceasta din urma, spuse Bikinsky, luând din fata mea halba si sorbind din ea... Hirudinea, spuse el punând halba la locul ei, este o fiinta complexa înzestrata cu organe multiple posedând, printre altele, 10 compartimente dispuse în diferite locuri pentru stomac, 32 de creiere, 9 perechi de testicule daca e mascul, si tot noua vulve, daca e femela, si peste 100 de dintisori dispusi simetric la cele doua capete ale sale terminate cu ventuze. Omul, spre deosebire de Hirudo Medicinalis, Hirudo Verbana sau oricare hiruda, îsi continua expunerea Bikinsky – are un singur creier, o singura pereche de testicule, daca e mascul, si o singura vulva (desigur, exista si exceptii, atât la barbati, cât si la femei), daca e femeie, dar setea lui de sânge si dorinta lui de împerechere e mult mai mare decât a oricarei lipitori. O lipitoare îsi mareste corpul de 10 ori pâna ajunge la saturatie; omul, mai ales când ajunge sa detina forma suprema de putere într-un stat, urcând în vârful ierarhiei sociale, fara sa-si mareasca volumul corpului cu nici un centimetru, suge sângelui unui popor întreg, apoi, încearca sa subjuge si alte popoare. De aici si conflagratiile. Îti dai seama însa daca omul care ajunge sa detina puterea suprema asupra unei natiuni nu ar avea doar un sigur creier, ci vreo 32, si nu o pereche de testicule, ci vreo 9, ce s-ar întâmpla? Îti dai seama cum ar evolua pictura sau sculptura? Si ce simfonii s-ar scrie daca omul ar avea 32 de creiere ce ar functiona la unison? Oricum, timpul nu e pierdut, adauga el. Ceea ce nu a putut face natura, va face cultura. Si nu atât cultura, ci celelalte doua ramuri ale ei: stiinta si tehnologia. Deocamdata trebuie sa ne multumim cu ce avem. Uite ce femei si ce rochii ne trec prin fata ochilor! Natura nu sta cu Mâinile în sân. Cultura nici atât. Nichita Danilov este scriitor si publicist
