Demnitatea vietii de profesor tine de bani, dar si de previzibilitate, autonomie si de existenta unui scop ce poate fi întrezarit si cucerit. Ea nu poate fi redobândita în timp scurt si nici prin schimbari punctuale. Sunt pesimist. Când toate acestea stau în puterea unui ministru si când am avut ministrii pe care i-am avut, ma întreb daca nu este chiar periculos sa li se mai ceara ceva. Greva din scoli din ultimele saptamâni arata dezastrul „din sistem” mai mult decât o fac testele PISA sau numarul mare de elevi care aleg sa studieze în strainatate imediat ce au posibilitatea sa o faca. În primul rând, am vazut multi profesori necajiti, înfuriati, jigniti, luati peste picior de politicieni de taraba pusi pe furtisaguri si înselatorii. Apoi, elevii împartiti în doua tabere: cei care nu au examene, bucurosi sa stea la strand si sa transmita mesaje ghiduse dascalilor lor; altii, aflati în clase terminale, îngrijorati ca nu vor avea timp sa îsi depuna actele în strainatate si, în plus, ca li se da peste cap programul de vacanta. În fine, au aparut la televizor si parintii, nestiind daca e mai bine sa se arate solidari cu profesorii, câstigând astfel puncte simbolice pentru odraslele lor, sau sa îsi arate nemultumirea fireasca pentru ca nu mai pot sa mearga la serviciu si sa pazeasca si copiii de acasa. Argumentele profesorilor sunt incontestabile: salariile sunt mici, volumul de munca este enorm, nedreptatea suferita prin comparatie cu alte categorii sociale „relevante” – în special cele de forta, cu uniforme sau dosare sub brat – este strigatoare la cer. În plus, raspunsul în doi peri al Guvernului sau dojana de arendas iritat a Presedintelui nu au, nici ele, cum sa linisteasca situatia. În toata aceasta zarva s-a auzit o revendicare aparte, cu atât mai dureroasa cu cât a ramas, pentru cei mai multi, de neînteles: „redati demnitatea cadrelor didactice!”. Ce înseamna asta? Cum s-a pierdut ea, de vreme ce trebuie sa fie redata? Se vorbeste tot mai mult despre acest subiect (de exemplu, Florin Cîntic, în Ziarul de Iasi din 07.06.2023) si cred ca e important sa îl reiau aici. Cum spuneam mai sus, distanta dintre salariile profesorilor si cele ale celorlalti bugetari este o cauza evidenta, incontestabila a acestei pierderi. Dar nu este singura. Felul în care s-a transformat viata cotidiana a cadrelor didactice sub povara privilegiului de a fi „prioritate nationala” este o alta cauza la fel de importanta. Este o viata lipsita de previzibilitate, de autonomie si de scop. Ceea ce o face umilitoare, pe lânga faptul ca este saracacioasa. Încerc sa exemplific mai jos cele trei noi elemente. În primul rând, absenta normelor titularizabile la multe materii face ca naveta (între localitati oarecum îndepartate, de multe ori) sa fie înca un obicei „în sistem”, chiar si pentru cei cu note mari. Mersul zilnic cu trenul sau microbuzul poate avea, pentru unii netrecuti prin asta, farmecul filmelor comuniste vechi dar, în sine, este istovitor si umilitor: oricât de bun ai fi, nu poti gasi un loc si o comunitate care sa îti ofere tihna dezvoltarii unei cariere. Schimbarile de „viziune” ale ministrilor-demiurgi ai idealului educational fac, de asemenea, ca orice forma de previzibilitate, de liniste si de adâncire a propriei vocatii sa fie imposibila. Nici chiar „ajunsi” în sistem, cadrele didactice nu îsi pot croi cariera dupa ritmul propriului suflet. Tot felul de „prioritati” bat la usa si tulbura ora. Parintii cer socoteala pentru notele odraslelor. Elevii cer socoteala pentru ca materia, oricum redusa în ultimii ani la simple aluzii, este prea grea si tulburatoare. Mai presus de toate, ca un client afumat si recalcitrant dintr-un birt, „societatea” striga mereu ca ea a platit si ca vrea sa i se dea ce a comandat, chiar daca nu are habar de ceea ce i-ar fi de folos. Iar profesorii se supun si livreaza generatii croite pe masura lumii strâmbe în care traim. Pentru ca altminteri îsi pierd pâinea sau, mai grav, devin „irelevanti pentru societate”. În al treilea rând, scopul vietii de profesor este si el unul aparent. Totul se învaluie în fantasma proiectelor, a unei birocratii înfioratoare si a raportarilor periodice deplin inutile. Fara a fi despre ceva anume (despre a-i învata pe cei tineri), scoala este despre cum trebuie sa arate acest ceva în tabele, itemi si parametri. Profesorii fac proiecte despre cum elevii trebuie sa învete sa faca proiecte pentru a deveni când vor fi mari... manageri de proiect. Curat existentialism! Demnitatea vietii de profesor tine de bani, dar si de previzibilitate, autonomie si de existenta unui scop ce poate fi întrezarit si cucerit. Ea nu poate fi redobândita în timp scurt si nici prin schimbari punctuale. Sunt pesimist. Când toate acestea stau în puterea unui ministru si când am avut ministrii pe care i-am avut, ma întreb daca nu este chiar periculos sa li se mai ceara ceva. Cine stie ce le mai vine în cap si chiar se duce totul de râpa...
