Incredibilele turbulente politice la care asistam în ultimii ani, cu guverne multicolore care nu rezista nici macar un an si cu aliante care sfideaza vointa electoratului ar trebui sa ne puna pe gânduri. Caci se pare ca hamletiana întrebare a Cetateanului Turmentat nu mai are niciun raspuns rational. Oare ce ne mai asteapta? Partidele politice, fie ele cinic-exploatatoare, populist-mincinoase, nationalist-gregare sau pretins democratice, nu sunt totusi nimic altceva decât capilare ale caracatitei mafiote care sugruma aceasta tara de trei decenii încoace aducând-o foarte aproape de situatia intolerabila a Italiei de dinaintea operatiunii mani pulite, cea care îl investise pe procurorul-general cu puteri speciale pentru a face curatenie. Nu e ca în Italia, veti spune, pentru ca acolo exista terorism de extrema stânga (celebrele „Brigate Rosse” finantate de serviciul de spionaj al lui Tito), iar vreo doi procurori generali au fost asasinati înainte de a se face ordine. La noi, din fericire, se poarta doar asasinatul moral, dar climatul general de stare de razboi, în declaratii, în media, pe Facebook, nu e departe de atmosfera insurgenta a unei tari cotropite de Mafie. Însa atunci când amintim de vot vorbim în primul rând de oameni, iar toate analizele, oricât de subtile sau amatoristice ar fi, palesc în fata realitatii ca noi am fost obligati sa învatam meseria de cetatean în timpul relativ scurt trecut de la caderea comunismului. Spre deosebire de tarile stabile si civilizate, cu experienta de peste un veac de exercitiu democratic, noi am învatat despre adevaratele mecanisme ale democratiei mai mult la seral si la fara frecventa, haiduceste, pe apucate. Pentru ca da, sunt perfect de acord: votul este o obligatie cetateneasca si sanatatea morala a unei tari democratice depinde de modul constient sau nu în care voteaza majoritatea celor care se prezinta la urne. Constient înseamna însa în cunostinta de cauza, nu obligatoriu! Pâna acum, mi-am exercitat si eu, fara preget, aceasta obligatie civica, uneori, în strainatate, stând la cozi de ore întregi, fie doar si pentru a avea legitimitatea morala de a critica guvernul si coalitia majoritara, mereu fluctuanta, din parlament. Problema cu principiile si cu tot ceea ce cu îndreptatire e în genere subliniat, e ca sunt prea generale, ca sunt frumoase în teorie, dar ca realitatea este de alta factura. Ca în exercitiul delegarii pe care îl facem în cabina de vot le dam unor oameni puterea de a ne reprezenta si s-ar cuveni ca pe acesti oameni sa-i tragem saptamânal la raspundere pentru modul cum ne apara interesele. Dar cine sunt acesti oameni? Din 1992, de când au început ciclurile electorale ritmate de constitutie, au fost opt rânduri de alegeri care au adus în cele doua camere ale Parlamentului aproximativ vreo trei mii de persoane (fara a mai calcula exact câti dintre ei au avut mai multe mandate). Din aceasta masa au facut parte si lichele, si oameni cuminti, si hoti, si oameni cinstiti, si oameni care se pricepeau la ceva, si imbecili obraznici sau nemernici care plateau sa se ascunda acolo de rigorile legii. Datorita faptului ca la noi ecuatia alegerilor este un joc cu numere mari în care conteaza perceptia partidului ca pondere politica si nu oamenii ca atare de pe lista s-a ajuns la situatia complicata în care personajele plasate pe locuri eligibile sunt doar niste pioni depersonalizati în mâna unui satrap central fiind astfel actorii politici cu cea mai mica legitimitate. Alaturi de multi alti cetateni, ma întreb: dintre cei peste o suta treizeci de oameni care s-au perindat în acesti ani pe listele noastre, ca reprezentanti ai cetatenilor Iasului de câti ne putem aduce aminte? Câti dintre ei si-au respectat misiunea de a ne reprezenta? Câti au facut ceva, oricât de mic, pentru comunitatea care i-a mandatat în parlament cu venituri lunare de peste 5000 de euro, platiti din bani publici. Iar lucrurile nu s-au schimbat nici când a fost vot uninominal pentru ca toti depindeau de forta financiara si logistica necesara pe care, de regula, numai partidul ti-o putea oferi. Sau averile ilicite, dar dublate de o imagine publica suficient de bine distribuita. Într-o proportie covârsitoare, parlamentarii depind de partid (adica de conducerea centrala) si de imaginea pe care o au în ochii electoratului si tot ceea ce fac se îndreapta exclusiv doar în aceaste directii. Faptul ca daca pe un loc eligibil al unui partid ar fi plasat un calorifer, iar acesta ar fi ales fara discutie ca efect al jocului de lista arata de ce oamenii care ar trebui sa ne reprezinte sunt insignifianti si, cum spuneam, în buna masura ilegitimi. Totul este un joc în mâna grupului mafiot central care distribuie clientelei, sau celor care platesc mai bine, acest rol bine retribuit si plin de privilegii de ridicator de mâna, de masina de vot decerebrata. De asta apar fierberi în partidele mari si lupte pentru putere la vârf înainte de fiecare ciclu electoral, pentru a acapara pâinea si cutitul datatoare de spagi, si pentru ca liderii alesi sa-si poata recompensa finantatorii, slugile, clientii sau amantele. Veti spune ca exagerez si ca sunt, inevitabil, si oameni buni pe acolo. Cum eu sunt un simplu functionar public fara niciun fel de obedienta politica pot sa spun ca, spre deosebire de activistii celor doua tabere, am colaborat întotdeauna excelent cu oamenii de calitate, dornici sa faca ceva pentru comunitate indiferent de partidul din care faceau parte. De exemplu, la Iasi, m-am înteles foarte bine cu parlamentari precum Dan Constantin Vasiliu, Mihai Dorin, Spiridon Cretu, Mihai Baciu, Nicusor Paduraru, Marius Bodea, Petrica Movila, Tudor Ciuhodaru, Daniel Oajdea (da!), Viorel Blajut, Victorel Lupu, Vasile Cîtea, Gheorghe Emacu, Camelia Gavrila sau Mihaela Popa, si am o mentiune speciala pentru Catalin Ivan cât a fost europarlamentar, pentru a aminti câtiva dintre oamenii cu care am avut de-a face în ultimele trei decenii în calitate de director sau de simplu cetatean. Ce e cu adevarat interesant e faptul ca toti cei enumerati au fost pe rând maturati din functie de diversi combinatori politici care domina organizatiile judetene, strânse de regula în jurul câte unui arendas local. Faptul ca acesti oameni nu au putut supravietui si accede la conducere pentru a fi influenti la „centru” este extrem de graitor pentru a întelege cine ne face agenda. Privind scena politica e greu sa nu observ cum cei de la care asteptam sa reprezinte democratia, civilizatia, antreprenoriatul independent, dinamic si inteligent, citadin, cu alegatorii lor mai spalati, au fost, odata ajunsi la bucate, tributari tot mijloacelor verificate propagandei manipulatoare, ale mitei electorale rurale si ale sforariilor mârsave pentru a pune laba pe putere si a jefui nestingherit din averea publica. Uitându-ma la masinatiunile sterpe ale celor care pretindeau ca „acum avem ce vota”, la impostura si servilismul lor, la oamenii prosti sau patati pe care i-au promovat si la lipsa de interes pentru adevaratele probleme ale Iasului, încep sa-mi reconsider parerile despre Relu Fenechiu. E oare un blestem? Tineri politicieni cinici, mincinosi si populisti, care îsi fac mâna cu dosare de furtisaguri pentru a fi acceptati ca valabili de marii interlopi politici de la Bucuresti? Acestia îmi vor cere votul în viitor? Multumesc, nu! O sa am rabdare pâna apare o oferta politica decenta, în oamenii careia sa ma regasesc la Iasi. Astept oameni, nu vorbe goale si principii general valabile. Ajunge cu „raul cel mai mic”, pereat mundus! Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
