Contextul international favorabil al anilor 1990, marcat si de avansul procesului de integrare europeana, nu poate fi conceput fara justa considerare a evenimentului decisiv din decembrie 1991: destramarea politica, non-violenta a uneia dintre cele mai violente mari puteri din secolul XX. S-au împlinit, în ziua de 25 decembrie, treizeci de ani de la disparitia oficiala a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), a carei hegemonie asupra unei mari parti din globul pamântesc a influentat, timp de peste sapte decenii, vietile a miliarde de oameni. A fost, desigur, punctul culminant si totodata final al unui proces mai îndelungat - un proces pe care nu ar trebui sa-l restrângem la asa-numita epoca Gorbaciov. Formulele simple, adesea încarcate propagandistic, nu vor fi niciodata capabile sa cuprinda întreaga încarcatura semantica a acestui moment istoric. Stim astazi, gratie cercetarilor sociale întreprinse dupa 1991 pe teritoriul fostei URSS, cât de larga si diversa a fost paleta reactiilor interne fata de destramarea Uniunii. Desigur ca binomul comunism - anticomunism are un rol esential, însa lucrurile sunt mult, mult mai complicate. În toate republicile componente, chiar si în Federatia Rusa, s-a pus problema unei reconstructii nationale si etatice care urma sa aiba loc pe un teren presarat cu reminiscente mai mult sau mai putin utilizabile, mai mult sau mai putin periculoase ale vechii ordini sovietice. Foarte putine din aceste aspecte ne erau cunoscute, în 1991. Si chiar daca am fi avut cunostinta de ele, probabil ca grila de interpretare ar fi pornit tot „dinspre interior”, de la experienta noastra. Pentru cei mai multi dintre noi, sfârsitul anului 1991 venea sa consacre ceea ce începuse anul 1989: mediul international se schimba într-o directie favorabila propriilor cautari în directia libertatii si democratiei, propriilor aspiratii de racordare la Occident. Si nu se poate spune ca a fost o perceptie eronata - dar, cu siguranta, a fost una incompleta. Evident ca, la o privire mai atenta, am fi putut face mai bine legatura cu conflictele etnice deja aparute în noile state suverane (inclusiv în Republica Moldova) si am fi putut întelege mai bine frustrarile populatiilor ruse din afara granitelor, neîncrezatoare în capacitatea noului instrument adoptat de liderii politici - asa-numita Comunitate a Statelor Independente - de a le prezerva statutul în noile comunitati, în care se vedeau minoritari. Probabil ca, sub influenta „anului miraculos” 1989 de la noi si din celelalte state ex-socialiste, am subestimat rolul nationalismelor în procesele de demolare si reconstructie de pe teritoriul fostei URSS. Nationalismele - pluralul este, aici, recomandabil - sunt mereu cele mai bune substitute ale mesajelor ideologice mai coerente. Iar evolutia Rusiei sub Vladimir Putin ne arata cum nationalismul rus a devenit fundamentul noii autocratii, înca lipsita de acea sofisticare intelectuala ce ar transforma-o într-un bun produs de export. În decembrie 1991, multi români doreau si sperau ca tara noastra sa devina aliat oficial al Occidentului. Disparitia URSS a înlaturat de pe ordinea de zi, se stie, tratatul semnat de administratia Ion Iliescu, prin care România se angaja sa nu adere la nicio alianta pe care URSS o desemna drept ostila. Am sfidat, pâna la urma, pretentiile Rusiei si am depus cererea de aderare la NATO, care avea sa fie aprobata (alaturi de cele ale altor state din regiune, inclusiv cele trei republici baltice) în 2002, la doi ani de la preluarea puterii de catre Vladimir Putin, la Moscova. Aceasta a doua etapa a extinderii a fost, într-un fel, „valul lui Putin”, evenimentul care a înlaturat iluziile cooperarii egale, nutrite nejustificat de liderul rus, dupa 11 septembrie 2001. Noi, în România, nu am perceput în toata amploarea ei aceasta lezare a orgoliului (noului) lider de la Kremlin si contributia ei la decizia ulterioara de a abandona orice bune maniere politico-diplomatice, în duelul cu Vestul. Dar, la Moscova, valurile extinderii NATO sunt o consecinta îndepartata, dar directa a destramarii URSS, în decembrie 1991. Ar mai fi multe alte linii interesante de discutie, pornind de la perceptiile noastre din decembrie 1991. Întotdeauna, dezordinea provocata de iesirea din scena a unei mari puteri creeaza oportunitati pentru unele tari mai mici, doar ca ele vin frecvent asociate cu multe, multe riscuri. Contextul international favorabil al anilor 1990, marcat si de avansul procesului de integrare europeana, nu poate fi conceput fara justa considerare a evenimentului decisiv din decembrie 1991: destramarea politica, non-violenta a uneia dintre cele mai violente mari puteri din secolul XX.
