Contemplu orasul. Anul cel nou si curat, ca o sticla de lampa curatata odinioara de mama, se simte în fierberea strazilor, în pulsatia galagioasa a urbei, în rostogolirea dulce a clopotelor bisericilor - cum urci pe Sararie ori reverberata dinspre Galata si Frumoasa peste toata Nicolina. Pulseaza mai cu seama în inima poleita a orasului. Craciunul a trecut, vine Anul Nou. Se apropie de sfârsit si povestea anului acesta. Cu binele si cu raul lui, cu nou-nascuti tot mai putini si adesea nedoriti, cu maritisurile de fete de bogotani fericite; cu partidele de însuratoare aranjate: cu fata lui... eh, e cam urâtica, cam prostuta, ba toanta de-a binelea, dar are babacul bani; cu aliantele de partide aranjate indiferent ce-a votat alegatorul simplu; cu noii directori si directorasi pilosi numiti la... si la...; cu cinismul politicienilor verosi si dezamagirea alegatorilor naivi si iarasi gura-casca; cu bolnavii suferind în spitale de frig, de lipsa medicamentelor, de indiferenta unor asistente, ba si a unor medici, etc., etc. Dezlegat de mai toate firele povestii, parca nu mai am nici un rost în textul lui 2021. Trec, fara prea mari sperante de schimbare radicala, în 2022. Contemplu orasul. Anul cel nou si curat, ca o sticla de lampa curatata odinioara de mama, se simte în fierberea strazilor, în pulsatia galagioasa a urbei, în rostogolirea dulce a clopotelor bisericilor - cum urci pe Sararie ori reverberata dinspre Galata si Frumoasa peste toata Nicolina. Pulseaza mai cu seama în inima poleita a orasului. Ghirlandele multicolore si becurile par niste mladite rasarite dintr-un trup urias, batrân, zvâcnind nestiut în întuneric. Si trupul acesta e acoperit cu odajdii scumpe de mitropolit - rosii, verzi, albastrii, trandafirii, un trandafiriu atât de gingas, ca oitele în rasaritul de soare din vechiul cântec, imnul national nepolitic: Ciobanas cu trei sute de oi…/ Ma cuprinde, mândro, al tau dor,/ Jale mi-e si nu te pot uita,/ Dar n-am ce face c-asa-i soarta mea. Sunt aproape Sarbatorile, dar, uite, zilele astea aflam numai vesti triste, care nu tin seama de sarbatoare: rude, prieteni, cunoscuti au murit sau sunt bolnavi. Si te gândesti ca si tu nu mai esti tânar, ca viata trece uite-asa, ca un fulger de vara pe cerul întunecat, si ca esti la capatul vietii. Si ai sentimentul acela neputincios: ca viata ni se scurge prea repede. Se lumineaza, pâclele se retrag furisate spre albia Bahluiului. Un autobuz trece cocosat, ca o armonica, peste Podu Ros. În geamuri îi sclipesc primele raze de soare. Masini de toate tipurile si carute duruitoare se scurg din satele împrejmuitoare, grabindu-se, înghesuindu-se si claxonând, pentru ca precupete guralive si întepatoare ca viespile sa-si aseze tarabele în piete, ca sa-si înceapa activitatea tot felul de magazine, magazinase, ghisee sau depozite, pentru ca orasul sa zvâcneasca din toate vinele lui. Si orasul se umple clipa de clipa, ca printr-o minune. Tramvaiele încep sa scrâsneasca la raspântii, speriind câini fantomatici, care ies din canalizari si se îndreapta spre piete sau gogoserii. Orasul da peste margini, ca onesta cafea de dimineata a pensionarilor de la Zoiosu, ca degetul mare de la picior al doamnei Gina iesit din târsitii sparti - si doamna Gina îsi face preumblarea zilnica de-a lungul Bahluiului. Si miile de barbati se trezesc calmi lânga femeile lor - ce bine este sa te trezesti lânga femeia iubita - si alte mii, barbati sau femei, se trezesc singuri, iar cafelele dau peste marginea ibricelor; beau cafeaua, fumeaza linistit, ascultând huruitul orasului, fara sa se mai gândeasca în aceste zile la hiena grijilor cotidiene; femeile se trezesc, mângâie copiii care se rasucesc în somn, îsi privesc în ochi barbatii si glasurile lor capata o gingasie neasteptata. Stiu, stiu ca sunt si atâtia oameni care au chist la plamâni sau ganglion nu mai stiu pe unde, care stau întinsi pe paturile spitalelor, gândind confuz la nimic sau aproape la nimic, stiu ca sunt atâtia copii vagabonzi care întepenesc hieratic pe sub poduri ca niste vrabiute cenusii, stiu ca este atâta suferinta în lume, care întrece durerea Maicii nascând într-o iesle… dar e Anul Nou, oameni buni! Si iarasi ne spalam sentimentele în delirul luminii si-n asteptarea unor noi nadejdi! Da, sunt Sarbatorile! Maricica, femeia de serviciu, îmbujorata si cântând din tot sufletul, ca atâtea alte slujitoare, ucenice sau tinere functionare, bate icnind covoarele noilor îmbogatiti; poetul Catalin îsi pune ficatii pe masa pentru a scrie un poem de sa stea mintea-n loc; iar Gena umbla în vârful degetelor, sclipind din ochii ei de siameza - sa nu-l deranjeze, simtind însa (e o fata desteapta peste medie) ca ambitiile lui literare vor ramâne nesatisfacute, ca desarta e cautarea gloriei literare; batrâna Evtimia, ca si atâtea alte batrâne, aprinde azi candela pentru mortii ei si ai altora; Vasile Nedelcu, fostul detinut politic, numara amar înca odata pe fostii sai colegi de puscarie care mai sunt în viata - tot mai putini; Tîbîrna groparul se drege la „una mica” ca sa mai uite de alte alea; pâna si nea Gica, autopsierul garantat, îsi lasa mortii (ei au timp), ca sa mearga în piata, unde se vând pomi de Craciun, izbeste de pamânt pomisorul, ca sa se desfaca ramurile si sa vada daca-i bradut frumos, nu-i cad acele - da, e frumos, apoi, fericit, parca vrea sa vorbeasca cu porumbeii din piata, ca si Sfântul Francisc, cel care stia sa vorbeasca cu pasarile cerului; iar tanti Maria, ca si alte atâtea alte mame, matusi si bunice, vorbeste cu lacrimi în ochi la telefon cu fiii sau nepotii plecati la munca în cele tari mai bogate; iar Silvica Surubaru, ei, Silvica, ramas ca atâtia fara serviciu, îsi roade unghiile, atras de viciul solitar al lui Onan, sublim în adolescenta, gretos acum… Si mai sunt, daca lasam frâu liber imaginatiei. Si acum, de Sarbatori, suntem înclinati sa dam frâu liber la toate. Iata pe prostituatele cu capul acoperit si nefardate, ca niste marionete lasate neterminate, mergând la biserica sa se roage Maicii Domnului, caci Maria din Magdala, cea din care Iisus a scos sapte draci, era o prostituata ajunsa eremita, iar ce este în suflet nu se vede, nu-i asa? iata pe Stefania sarutându-se cu ultimul ei iubit, încet, cântarindu-si înfiorata voluptatea tineretii; iata pe Maura pregatind înfrigurata cele trebuitoare pentru fiica-sa, care pleaca în sejur la Londra, iar Andreea refuzând enormul pachet cu mâncare, spre paraponul cu lacrimi al mamei; iata pe Aliona de la Taraclia, cu casânca ei cenusie, furnizoarea de votca first class, carând multele pachete si pachetele, ca sa „cadoneasca” neamurile si sa aiba pentru un adevarat ospat al lui Lucullus, ma rog, sa-i zicem al lui Lucuta; iata-l pe Merfu la tigari scumpe si vorbe ieftine, jucând poker cu amicii; pe directorul Ionescu straduindu-se sa „scoata” un bilant pozitiv al firmei; pe matusa Ileana nu o vad, la vârsta ei doarme înca, morfolind în vis din finetti-ul cumparat de nepoate… Toti zâmbesc fericiti, cu sperante! Caci vine un An Nou! Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
