Autorul relateaza în continuare despre felul în care familia sa din Seimeni, sat situat pe malul dobrogean al Dunarii, a traversat anii comunismului. Dupa distrugerea violenta (deportare, munca fortata, eliminare fizica) a elitei taranesti („chiaburimeaˮ), celor ramasi, care se supusesera, în aparenta, comandamentelor „revolutiei proletareˮ, le‑a fost rezervata, la început, o imagine oarecum mai blânda a colectivismului comunist. Pe lânga o suma de bani lunara, „colhozniciiˮ erau retribuiti, la sfârsitul anului, proportional cu „procenteleˮ acumulate de fiecare, cu o parte consistenta din produsele muncii lor (grosul mergea, desigur, la stat!): grâu, porumb, cartofi, legume, ulei, vin etc. În plus, fiecare familie primise în câmp asa‑numitul „lot ajutatorˮ (1000 de metri patrati), în care puteau cultiva ce doreau. Pe lotul lor ajutator, ai mei „puneauˮ, invariabil, pepeni, fasole, mei si porumb. Întrucât aceste loturi ajutatoare erau plasate toate la un loc, de regula pe niste sole mai putin rodnice, nu trebuia sa ai mare perspicacitate ca sa constati ca acolo, pe culturile „particulareˮ ale oamenilor, plantele erau mult mai înfloritoare si mai bine îngrijite decât pe terenurile „colectiveiˮ, muncite, pâna la urma, tot de ei! Perioada oarecum idilica a primilor ani de colhoz, când pentru multi, în special pentru cei mai saraci, lucrurile pareau sa se aseze pe un fagas acceptabil, a culminat cu electrificarea satului, primita cu bucurie, chiar cu entuziasm, de toata lumea. Una dintre cele mai pregnante din engramele proiectate în prima copilarie asupra memoriei mele afective este momentul în care, la vârsta de vreo sapte ani, am învârtit comutatorul si am aprins, în tavanul uneia din încaperile nou construitei case a parintilor mei, înca nefinisata, un bec electric. În comparatie cu blânda pâlpâire a lampei cu gaz, cu care fusesem obisnuit, stralucirea electrica mi s‑a parut orbitoare. Bunastarea incipienta s‑a dovedit însa o iluzie, iar luna de miere între taranime si dictatura proletariatului s‑a încheiat. Mecanizarea inerenta a agriculturii, introducerea tractoarelor, a semanatorilor, a combinelor si a celorlalte masini agricole a facut inutila munca manuala si a fost folosita de partidul comunist ca un excelent prilej de marginalizare înca si mai accentuata a taranilor. Retributia prin produse agricole a muncii dispare, se introduce plata exclusiv în bani a muncii bietilor tarani pe propriile ogoare. Totul devine centralizat, planificat, organizat, masurat si rechizitionat de catre stat. Se renunta chiar si la spoiala de minciuni propagandistice despre „viitorul de aur al taranimii muncitoare în alianta cu proletariatulˮ. Salariul mizer, de câteva ori mai mic decât al unui muncitor, îi determina pe cei mai tineri sa fuga la oras (în cazul nostru, „orasulˮ însemna Cernavoda, Medgidia si Constanta, mai rar Bucuresti sau alte locuri), împlinind astfel proiectul partidului de „întarire a clasei muncitoareˮ. Cei mai batrâni încep sa dispara pe cale naturala, iar cei din generatia medie, a parintilor mei, încep sa îsi caute tot felul de mijloace de subzistenta în afara ceapeului. Dupa mai putin de doua decenii, „victoria socialismuluiˮ gaseste un sat pustiit, dominat de descurajare si, în unele cazuri, de deznadejde. Valorile „banaleˮ si de la sine întelese de odinioara, solidaritatea, omenia, buna cuviinta dispar. Se întind, ca o pecingine, lasitatea, suspiciunea, delasarea, dispretul fata de munca, învârteala. Furtul de pe „ogoarele ceapeuluiˮ devine un fel de sport onorabil si practicat pe scara larga. Apasat toata viata lui de suferinta unui destin ratat, dupa sperantele irosite pe care i le încurajasera în scoala învatatorii sai, tata a îndeplinit, de cele mai multe ori, la colectiva, muncile care cereau ceva stiinta de carte, o minte mai limpede si o inteligenta superioara. A fost când merceolog, trimis cu camionul dupa tot felul de aprovizionari prin tara, când magazioner sau cantaragiu. A fost chiar, o vreme, numit responsabil cu „chimizareaˮ agriculturii în sat, ajutându‑l pe inginer la procurarea, depozitarea si administrarea îngrasamintelor, a pesticidelor si a insecticidelor. Nu i‑a trebuit multa vreme sa îsi dea seama de toxicitatea acestor substante, caci, dupa ce un an‑doi a încercat sa combata si în gradina de acasa gândacii de colorado prin „miraculosulˮ DDT, a renuntat si ne‑a pus din nou sa adunam cu mâna, în cutii de conserve, simpatica gânganie galbuie cu dungi cafenii, care devora frunzele cartofilor si ale rosiilor. La sfârsitul anilor ’70, mama si tata nu mai erau deja ceapisti caci, din ce primeau de la ceapeu, nu aveau cum sa „ne tinaˮ, pe mine si pe fratele meu, la scoala în Constanta si apoi la facultate. Asa ca tata fost o vreme vânzator la cooperativa de consum si chiar „mandatarˮ la singurul „bufetˮ din sat, pentru ca ultimii ani înainte de pensie sa fie un fel de paznic-distribuitor la magazia unui IAS din Balta Ialomitei. Dar partea cea mai consistenta a finantelor familiei le procura tata prin iscusinta cu care producea si vindea satenilor, „cu damigeana sau cu sticlaˮ, vinul rosu obtinut de la cei vreo mie de butuci de vie „producatoareˮ de lânga casa sau excelentul si parfumatul rachiu de caise, produs în casa, mai mult sau mai putin clandestin. În 1990, dupa prabusirea lui Ceausescu si a comunismului, „domnul Iliescuˮ si ai lui s‑au vazut nevoiti sa retrocedeze taranilor pamânturile si animalele care mai ramasesera. Cu recuperarea a ce mai era de recuperat din ruinele ceapeului a fost însarcinata, ca si cu trei decenii mai înainte, la înscrierea în colectiva, tot biata mama, Nicoleta. Scepticul si autoritarul ei barbat, Ilarion, si‑a rezervat rolul de „deus absconditusˮ. Când mama, venind de la deal, a intrat în curte târând dupa ea doua oi si o vaca, a avut loc urmatoarea sceneta: „Pai bine, fa, Nicoleto, da unde ai scos tu o vaca, fa? Câte vaci ai dat tu, fa, la colectiva? I‑ai îmbrobodit pa prostii aia lu’ Iliescu, si te‑ai ales cu o vaca! - Ce vorbesti, ma, dasteptule! Eu am dus la deal treizeci da oi si mi‑a dat înapoi doua oi, mari si late! Cum adica, douasopt da oi nu face cât o vaca? - Bine fa, da’ tu stii ce e aia o vaca? Cum sa îngrijeste, cum sa râneste, cum sa mulge, ce, si cum? - Da, stiu, ca am avut acasa si am vazut! - Ai vazut pa dracu’! Ca erai copchil mic pa vremea aia.ˮ Zeflemistul de Larion a avut dreptate! La cei 55 de ani ai sai, Nicolata s‑a muncit cu râvna, transformând cotetul purceilor care ne hranisera pe toti aproape treizeci de ani în grajd pentru vaca, cârpind, lipind cu mâinile ei peretii cu lut galben, cladind o claie de fîn, cumparând paie si tot ce mai trebuie. Dar, la capatul a doi ani de chin, Nicoleta a trebuit sa se recunoasca învinsa. A îngriji o vacuta este o aventura tacuta si chinuitoare, un sport de neînteles pentru profani: sa o duci la turma, pe seama vacarului satului, cu noaptea în cap, si sa o aduci înapoi pe înserate, sa o mulgi zilnic de doua ori, dimineata si seara, sa o hranesti omeneste, iarba, fân, tarâte, graunte, sa o adapi pe saturate, sa îi schimbi asternutul de paie zilnic, nemaivorbind de perioada gestatiei, o data la trei-patru ani, îngrijirea vitelului et caetera. Fabricuta de lapte nu functioneaza de la sine! Asa ca, în cele din urma, dupa peste 30 de ani de zootehnie comunista „stiintificaˮ, Nicoleta a trebuit, în cele din urma, sa depuna armele, vânzând‑o pe mai nimic, cu lacrimi în ochi, pe tânara joiana roscata si blânda (în fotografie: tatal meu Ilarion, în livada din jurul casei). Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
