Cuvântul Dumnezeu cred ca e printre cele mai familiare cuvinte. Dar avem noi o idee clara asupra continutului acestui cuvânt? Îl învatam de mici, dar ceea ce învatam corespunde realitatii? Traim cu impresia ca atunci când vorbim despre Dumnezeu stim precis la Ce (sau la Cine) ne referim. Nu cred ca este cineva care sa recunoasca onest ca, atunci când face vreo referire la Dumnezeu, o face asa, pe bâjbâite. Ca habar n-are, de fapt, despre Cine e vorba. Cele mai graitoare sunt momentele în care lui Dumnezeu I se pun în cârca toate relele de pe lumea asta. Sau când este interpelat dur cu privire la neinterventia Sa în lume, spre a stopa raul sau pentru a produce un bine oarecare. Plasam în fisa postului unui "Dumnezeu de serviciu" atributii pe care le inventam dupa mintea noastra si despre care avem apoi pretentia sa corespunda realitatii. O, daca am avea simtul ridicolului!... *** Nu este suficient a cunoaste cuvântul Domnului asa cum se regaseste în Sfintele Scripturi. Chiar si daca aprofundezi acele cuvinte si devii expert în învatatura crestina, daca nu împlinesti cele pe care El le-a poruncit, daca nu te unesti la modul real cu Persoana Sa, în Biserica Sa, atunci nu poti avea decât sterile satisfactii metafizice, fragile repere de ordin etic sau efemere mângâieri de ordin psihologic. *** Suntem obisnuiti sa-L cautam pe Dumnezeu în cele înalte, în slava Cerului. Si El este, într-adevar, si acolo. Dar nu acolo-L întâlnim mai întâi, ci în cele mai de jos ale noastre. Faptul ca la Cina cea de Taina spala picioarele ucenicilor e o întarire a acestui gând. Domnul vine acolo unde nu te astepti, în acel loc al vietii tale pe care nu-l bagi deloc în seama, poate chiar îl dispretuiesti. Câti dintre cei care au trecut pe Golgota, vazându-L pe Hristos rastignit, nu se uitau cu dispret la El? Cei mai multi "Îl huleau, clatinându-si capetele si zicând: Huu! Cel care darâmi templul si în trei zile îl zidesti. Mântuieste-Te pe Tine Însuti, coborându-Te de pe cruce!" (Marcu 15, 29-30). În dispretul lor, în lipsa lor de disponibilitate, în refuzul de a-L recunoaste pe Mesia - ei bine, tocmai în acestea li S-a aratat Domnul. Celor care au receptivitatea totala de a-L primi li se descopera treptat, ca pe Tabor. Altora, cu disponibilitate limitata sau neîntariti înca duhovniceste, li Se arata, dar nu în slava, ci în umilinta, în smerenie desavârsita, ca la spalarea picioarelor. Celor ce se încapatâneaza în fapte strigatoare la cer li se înfatiseaza si ca judecata sau pedeapsa, spre îndreptarea lor. Iar celor care-L refuza cu totul li Se arata rastignit. În orice caz, toti se afla în prezenta lui Dumnezeu. Fiecaruia, însa, i Se arata dupa cum îi sunt inima si viata. *** Dumnezeu ne iubeste pe toti si ne cheama pe toti la o întâlnire ca de nunta. Noi putem alege sa fim cu El, sa ne împartasim de iubirea Lui sau putem refuza aceasta chemare si sa traim în obositoarea ardere a egoismului hedonist, a izolarii încrâncenate, a urii viscerale. Domnul nu este vreo entitate abstracta - Absolutul, Marele Anonim, Arhitectul, Fiinta -, ci este Mântuitorul Iisus Hristos, nascut "mai înainte de toti vecii" din Dumnezeu Tatal, dar si Persoana istorica nascuta din Fecioara Maria, acum aproximativ doua mii de ani. El este Cel Care ne-a înzestrat cu multe daruri si tot El vine sa "cerseasca" de la noi cele ce sunt, în fapt, ale Sale. Gestul nostru de a darui... din darul Sau! - e unul mântuitor, e un exercitiu prin care ne "antrenam" sa devenim si noi ca El. Adica dumnezei dupa har. De aceea si spunem la Sfânta Liturghie: "Ale Tale dintru ale Tale, Tie Îti aducem de toate si pentru toate". *** Precum multimea din Ierihon care striga orbului sa taca sau din cauza careia Zaheu nu-L putea zari pe Iisus, grijile lumesti, poftele noastre trupesti, diavolii însisi ne stau împotriva, "ascunzându-ni-L" pe Dumnezeu. Când Îl vom vedea, vom constata ca El a fost la vedere tot timpul si ca, de fapt, noi am stat ascunsi, pititi precum Adam si Eva dupa cadere, în gradina Raiului. Ca am facut din simturi si din ratiune veritabile frunze de smochin cu care ne-am acoperit goliciunea, cu care tot vrem sa (ne) umplem golul (adica fiinta noastra rupta de Dumnezeu). Vom pricepe ca noi L-am cautat, dar El ne-a gasit. Ca toate nelinistile noastre nu erau decât umbra mântuitoarei curiozitati, aceea de a-L cunoaste pe El. La urma urmei, sfintii sunt cei mai curiosi oameni, cei mai neastâmparati, ca niste copii care nu-si afla locul pâna nu-L afla pe Domnul. Iar curiozitatea lor nici în Împaratie nu se epuizeaza, caci se tot adâncesc în cunoasterea Lui. Se poate vorbi despre bucuria cea din vesnicie ca despre un nesfârsit joc de-a v-ati ascunselea? Da. Un joc în care tot mai cauti desi ai gasit deja ceea ce cautai. Un "joc" pe care Sfântul Maxim Marturisitorul îl numeste "nemiscarea mobila" sau "mobilitatea nemiscata".
