Autorul prezinta în continuare procesul rapid de disparitie a taranimii prin colectivizarea comunista a agriculturii, asa cum l‑a perceput în propria copilarie. La „sectorul zootehnicˮ nu tin minte sa se fi impus ca sef vreo personalitate „competentaˮ. Tot ce îmi amintesc este obida si umilinta resimtite de tata-mare Neculai când trebuia sa ceara de la brigadier, de cu seara, un bon special, ori de câte ori avea nevoie de propria caruta si de proprii caisori, adica de cel putin o data pe saptamâna, ca sa care niste lemne din lunca sau niste saci la moara. Cu lacrimi în ochi îmi amintesc de infinita tandrete cu care batrânul îsi întâmpina vechii lui tovarasi de munca: „Ce mai faci, mai, Surule? Dar tu, Murguto, îti dau astia apa dastula, când ti‑e sete?ˮ Mai îmi aduc aminte si de serile când mama îmi punea în brate doua sticle verzui si în mâna un bon de mâna obtinut „de la birouriˮ, trimitându‑ma „la dealˮ, pe înserate, la grajdurile de vaci ale ceapeului, ca sa iau si sa aduc acasa doi litri de lapte proaspat muls. Nestearsa si dureroasa va ramâne în memoria mea afectiva mai ales imaginea tatalui meu dintr‑o toamna târzie si friguroasa când, prin clasa a X‑a, l‑am vizitat la „sectorul porcinˮ, unde acceptase sa lucreze o vreme, fiindca se câstiga mai bine, ca sa poata strânge lunar cei 550 de lei care, licean cu pretentii în Constanta, îmi trebuiau ca sa stau nu la camin, ci la o gazda cuviincioasa, singur în camera si „cu intrare separataˮ. Tata s‑a facut porcar pentru mine! Cititorul lui Balzac, Victor Hugo, Dostoievski si Lev Tolstoi, barbatul mândru si tacut care dadea binete pe ulite primul, tuturor, inclusiv copiilor, dar întorcea capul într‑o parte daca se întâlnea cu vreunul din noii stapâni ai satului acceptase, de dragul meu, sa se coboare pe treapta cea mai de jos a umilintei, rânind pestilentiile turmei porcine a ceapeului, ca ultima dintre slugi! Ceapeul avea si un presedinte, Costica Iancu, var primar cu Aristide Iancu, sotul matusii Marioara, sora cea mare a mamei, zidar în Constanta, la care am fost gazduit în primul an de liceu. Mama Nicoleta avea un dar onomaturgic iesit din comun, prin care definea cu precizie, potrivit unei semiologii sui generis, cu virtuti deopotriva poetice si imprecative, personajele detestate, adica pe membrii „staff-uluiˮ de partid ai comunei. Daca primarul („presedintele sfatului popularˮ) Gheorghe Maria era „aslacu’ alaˮ, secretara celulei de partid, Victorita, era „curvistina draculuiˮ, iar presedintele cooperativei de consum, Virgil Ivan era „Giuvanˮ - nu stiu de unde aflase ea infamantul cuvânt de origine turca giuvan (din italianul giovane ‘tânar’), prin care se desemna în turca otomana partenerul dintr‑un cuplu homosexual -, Costica Iancu fusese poreclit de mama „Costica De‑acumaˮ, dupa ticul verbal pe care insul îl dobândise, tradând, în sens freudian, una din spaimele sale inconstiente de servitor neconditionat al unui monstru fara chip si contur, Partidul. Când vorbea, una‑doua, orice‑ar fi zis, îsi legitima spusele prin expresia obsedanta „de‑acumaˮ, menita sa marcheze ruptura definitiva între trecutul întunecos si prezentul luminos si de a marca marile izbânzi propagandistice ale prezentului colectivist: „de‑acuma vom face si vom dregeˮ, „de‑acuma am lichidat exploatareaˮ, „de‑acuma ne‑am luat soarta în propriile mâiniˮ, „de‑acum partidul ne calauzesteˮ etc. În rest, „tovarasul presedinteˮ voia sa para un satean oarecare, avea o gospodarie cuprinsa, dar nu mai mare ca a multora dintre consateni, situata pe un fel de promontoriu deasupra maidanului de la Movila, la capatul ulitei noastre. Un nuc batrân îsi întinsese ramurile din gradina lui deasupra drumului, oferindu‑si cu generozitate copiilor de prin vecinatate recolta de toamna. Nu tin minte sa fi nedreptatit vreodata pe cineva anume. A reusit sa ramâna pâna la sfârsit unul dintre sateni, „slujind regimulˮ fara un entuziasm deosebit si fara sa îi tradeze pe ai lui. Cei trei copii ai sai nu aveau nimic din tarele odraslelor nomenclaturii comuniste de rang mai înalt. Fiul cel mare, Irimia, a ajuns inginer la Bucuresti, mijlocia, Eugenia, mi‑a predat, ca suplinitoare, chimia prin clasa a VII‑a, înainte de a pleca si ea la facultate, iar cea mai mica, Victorita, a fost colega mea de clasa, o fata blânda si timida, cu care îmi disputam gratiile profesorilor si premiile de sfârsit de an. Femeile pareau sa se fi acomodat cel mai repede cu noile conditii de munca si cu „morala proletaraˮ, ignorându‑le pur si simplu. Nu parea sa le incomodeze prea mult faptul ca de acum nu mai robotea fiecare pe loturile familiei, ci lucrau în echipa, prilej de a se întari legaturile tainice dintre femeile unei comunitati traditionale. Doi-trei ani, la început, fiind prea mici ca sa fim lasati nesupravegheati acasa în sat, fratele meu si cu mine erau luati de mama „la câmpˮ. Împreuna cu alti copilasi de vârsta noastra, când mamele îsi începeau truda zilnica, eram lasati de capul nostru, „sa stam cumintiˮ, la umbra firava a unor tufisuri dintre razoare. Pe seama bietelor fete si femei tinere erau lasate lucrarile migaloase si grele, prasitul, plivitul, secerisul cerealelor, culesul manual al porumbului, fructelor sau strugurilor. Planificarea colectivista introdusese un normativ destul de complicat, care se baza pe cuantificarea lucrarilor agricole, potrivit dificultatii si importantei fiecareia, instituindu‑se un etalon numit „zi‑muncaˮ. Pe baza „procentelorˮ, seful de echipa si brigadierul înregistra aportul fiecarei lucratoare, prilej de abuzuri multiple. În fotografia de mai sus poate fi vazuta echipa colectivista de femei din anii ’60 ai secolului trecut. Pe lânga valoarea documentara intrinseca, imaginea are pentru mine valoare sentimentala, caci acele femei tinere sunt cele care mi‑au populat prima copilarie (mama mea se afla în mijloc, cea mai scunda de statura; în stânga ei, în negru complet, una din surorile mamei, tanti Jana). Chipurile si numele acestor femei, chiar si ulitele si casele unde locuiau, îmi sunt înca vii în memorie. Apartineau, într‑un fel, toate, aceleiasi ginti, o familie mai mare, adresându‑se una alteia potrivit unui ritual destul de strict, cu apelativele potrivite: tata, tatica, cuscra, cumnata, nasa, fina sau vecina. În acest punct, nostos-ul diegetic ma îmboldeste sa fac un scurt comentariu de dialectologie idiomatica. Din amintire, reconstituiesc nuantele precise ale felurilor de adresare pe care, instinctiv, mama ma instruia sa le folosesc. Mi le‑am însusit în strictetea lor originara din uzul auroral al limbii materne. De pe la 4-5 ani încolo, intram adesea în pielea mesagerului, profund responsabil de misiunea primita de la zeita locului: „Te duci, pân dos, la ma‑ta mare [= soacra vorbitoarei] si îi spui sa‑ti dea un ciurel da malai!ˮ sau: „Du‑te la bunica‑ta [= mama vorbitoarei] si întreab‑o ce mai face!ˮ sau, punându‑mi în brate un urchir de lut smaltuit: „Du‑te la tusa‑ta Marica si cere-i sa‑ti dea un chil da bors, ca al nostru nu a stat dupa husti!ˮ, sau: „Du‑te la tanti‑ti Jana [= sora vorbitoarei] sa‑ti dea doua foi da dafin!ˮ, sau: „Când o vezi pa ulita pa tata‑ta Florica [= o vecina mai tânara a vorbitoarei] sa îi spui: «Saru’ mâna, tata Florico!»ˮ. Prin ele, prin aceste doamne taranci, pe sub poalele carora mi‑am început viata si în preajma carora am crescut, catinel‑catinel, a trecut prin istorie ultima generatie a unui tip de feminitate româneasca straveche, depozitara a unor atitutudini, mentalitati si coduri etice, estetice, comportamentale, culturale, alimentar‑culinare specifice, care au disparut, cel putin în zona noastra, o data pentru totdeauna. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
