Copiii nu trebuie exclusi de la treburile celor mari, ei trebuie implicati pe masura puterii lor si fara a elimina timpul de joaca absolut necesar, în tot ce înseamna activitati practice, productive. Nu-i chinuim, stati linistiti, nu ramân traumatizati, din contra, s-ar putea chiar sa le placa, toti sunt maguliti când primesc sarcini serioase pentru ca se cred importanti, simt ca fac ceva relevant, concret. Copiii în trecut munceau de la vârste fragede. Erau ocupati cu munca si cu natura. Îngrijeau animale, lucrau pamântul, faceau treburi casnice. Nu aveau timp de pierdut. Când nu munceau erau liberi sa faca ce voiau, nu trebuia sa vina nimeni sa le propuna vreun joc, se descurcau singuri. Cu cât înaintau în vârsta, cu atât timpul lor liber era din ce în ce mai limitat. Familiile traditionale erau numeroase si era nevoie de multe brate de munca pentru a produce mâncarea necesara si sustinerea gospodariei. Copiii reprezentau o forta consistenta de munca în gospodarie. O familie fara copii ori cu copii putini trebuia sa ceara ajutor din afara, chiar daca avea mai putine guri de hranit. Felicitarile dupa o nastere erau de genul: „Bravo, ai sa ai ajutor în casa, în curte, pe câmp.” Erau multe abuzuri, era uneori crud si nedrept pentru ca nu mai exista practic copilarie. Acum nu mai e asa, dar se poate spune ca e la fel de rau pentru ca s-a ajuns în extrema cealalta. Copiii sunt un fel de moft. Faci copii din motive cu totul diferite: ca sa aiba cine sa îti mosteneasca averea, ca sa ai cu ce te lauda prietenilor/ spectatorilor (la fel cu achizitionarea unei case sau a unei masini), pentru ca te prinde criza de la mijlocul vietii si simti ca ai trait degeaba, ca sa stii ca ai un rost pe lume, pentru ca vrea sotul/ sotia/ parintii etc. Din punctul de vedere al activitatii, copiii au fost concediati din aproape toate treburile pe care le prestau în casa/ gospodarie/ comunitate. Ei nu mai au voie sa munceasca, de fapt, ei nu mai au voie sa ridice niciun pai de jos pentru ca sunt protejati de lege. E ilegal ca un copil sa produca ceva. El n-are voie decât sa produca teme, sa manânce, sa doarma si sa se joace. Practic e fortat sa traiasca o copilarie teoretica. În aceste conditii apar niste probleme, se nasc niste întrebari care ramân fara raspuns pentru ca nimeni nu a calculat consecintele când a schimbat statutul copilului în societate de la o extrema, la alta. Nimeni nu s-a gândit ca odata cu implementarea fara amendamente a drepturilor copilului ramân în urma niste usi deschise catre hauri. Daca pâna acum câteva zeci de ani minorii nu aveau timp de plictiseala, azi principala lor preocupare, fara exceptii, este cum sa evite plictiseala. La prima vedere pare o problema superficiala, dar nu e asa, e una foarte mare si foarte grava. Pentru ca practic cei mici sunt condamnati la inactivitate prin lege, iar inactivitatea distruge încet si sigur atât mintea, cât si trupul. Si nu sunt singurii afectati, toata sarcina umplerii timpului urias ramas liber revine acum parintilor care nu si-au schimbat în acesti ani statutul, ei au ramas în continuare persoanele care muncesc în familie ca si înainte. Si nu mai poate nimeni spune plodului în apartament: „Eu plec, tu faci ce vrei…” Acum mama si tata trebuie sa se ocupe, în plus, si de programul pentru timpul liber al celui mic, sa-i gaseasca ceva de facut, orice. Sa recapitulam: în trecut toti indivizii peste 6 ani, sau care erau în stare sa tina o coada de matura în mâna munceau, contribuiau la întretinerea familiei într-un fel sau altul. În prezent copiii au fost exclusi din aceasta ecuatie, dar parintii au ramas, ba chiar au fost încarcati si mai mult. Întrebare: ce fac totusi copiii? Raspunsul ar fi: scoala, joaca. Dar aceste doua activitati nu pot umple tot timpul lor, mai ales ca joaca de azi nu mai e ca cea de ieri, adica în grupuri, pe toloaca, la iarba verde, la gârla, în padure etc. Copiii stau mai mult singuri si închisi în case, iar parintii, pe lânga faptul ca trebuie sa întretina familia, sunt acum nevoiti sa gaseasca/ inventeze activitati pentru copiii lor singuri si lipsiti de obiectul muncii. Si astfel întâlnim la tot pasul parinti ajunsi în pragul colapsului fizic si mental, alergând de la scoala, la serviciu si înapoi, apoi de acasa la activitatile pentru copii si înapoi, facând toate treburile casnice, fara niciun ajutor, în timp ce odraslele protejate stau cu ochii toata ziua în telefon, urnindu-se de ici colo ca sa faca loc mamei sa dea cu aspiratorul sau raspunzând în sictir la chemarea „Hai la masa!” Sunt si unele exceptii, evident. E vorba despre asa-zisii „copii corporatisti”, adica aceia pentru care parintii cu bani le-au stabilit un program exact ca pentru un corporatist: scoala, after-school, tenis, sah, pregatire, teme, baschet, psiholog, scrima, somn etc. Unii dintre acestia nici nu prea apuca sa îsi vada parintii într-o zi decât dimineata la plecare si seara înainte de culcare. De multe ori gasesc bilet de la ei pe masa ori mesaje în telefon. Din punctul meu de vedere este o criza sociala uriasa si la scara planetara. Si totul din întelegerea gresita a unui liberalism absurd. Si nu se ia nicio masura, se lasa totul în cârca parintilor sau la voia întâmplarii. Copiii nu trebuie exclusi de la treburile celor mari, ei trebuie implicati pe masura puterii lor si fara a elimina timpul de joaca absolut necesar, în tot ce înseamna activitati practice, productive. Nu-i chinuim, stati linistiti, nu ramân traumatizati, din contra, s-ar putea chiar sa le placa, toti sunt maguliti când primesc sarcini serioase pentru ca se cred importanti, simt ca fac ceva relevant, concret. Si chiar asa si este. Si nu va mai vaicariti pe retelele de socializare ca tinerii de azi sunt deprimati, au comportament ciudat, nu stiu sa faca nimic si se dedau la tot felul de obiceiuri extreme. Astea toate nu sunt decât rezultatul firesc al unei copilarii plictisite, petrecute numai în cautarea umplerii timpului cu ceva. Copiii nu sunt fericiti ca se plictisesc, nu sunt fericiti ca stau tot timpul pe telefon, dar pur si simplu nu au nimic altceva de facut, e singura activitate pe care au voie sa o faca. Un parinte mi-a zis odata ca si-a deschis un atelier de tâmplarie, dar ca are prea multe comenzi si nu mai poate face fata, iar de angajat pe cineva nu îsi permite. L-am întrebat de ce nu coopteaza pe cei doi baieti ai lui adolescenti în afacerea de familie, dar mi-a zis ca nu vrea sa îi distraga de la activitatile lor, care chipurile erau mai importante. Care activitati? Scoala, teme si mai ce? Nu îmi amintesc sa fi fost în copilaria mea atât de multi copii ciudati prin parcuri care sa vina la copilul tau si sa îl întrebe din prima: „Salut, pe mine ma cheama Cutare, vrei sa fim prieteni?” Copiii acestia sunt literalmente disperati dupa activitati reale, dupa alti oameni în carne si oase, dupa ceva concret si relevant. Sunt copii fara ocupatie, iar un om fara ocupatie este în pragul depresiei, e dovedit. La fel ca acela prea ocupat. Briscan Zara este scriitor si publicist
