Daca nu tii cont de om, de necesitatile fizice, morale si spirituale, nu vei reusi niciodata sa ridici o tara înapoiata la nivelul de civilizatie al altor tari. Prin urmare, investeste în om, nu-i calca aspiratiile de libertate în picioare, si nici onoarea si demnitatea lui. Lasa lanturile slobode, fii mai putin lacom si mai echilibrat. Fa-l sa simta ca traieste liber si demn în tara lui. * De la începutul comunismului si pâna acum n-am facut altceva decât sa ne sacrificam prezentul, în folosul generatiilor ce ne vor urma si de fiecare data ne-am întors de acolo de unde am plecat. Cum poti fauri viitorul unei tari în lumea postmoderna atentând la libertatea omului, cât si la nivelul de trai? S-a vazut ca prin politica de industrializare fortata de pe vremea comunismului s-a ales praful si pulberea. Caci, tinând în chingi populatia, trebuie sa dezvolti supradimensionând aparatul represiv, pâna când acesta începe sa devina o frâna atât pentru dezvoltarea economiei, cât si pentru celelalte structuri. Pe vremea ceausismului reducerea drastica a consumului si supravegherea populatiei a avut consecinte din cele mai nefaste, pe care le resimtim, din pacate, si azi. Teroarea inoculata timp de 45 de ani functioneaza la nivelul grupurilor, dar si a întregii societati si azi. Teama continua si suspiciunea, dar si privatiunile au transformat poporul într-o masa amorfa, dominata de apatie, de agresiune si de teama. Populatia n-a facut altceva decât sa-si strânga cureaua, pâna când aceasta a pocnit. Politica de strângere a curelei, dublata de supraveghere, a fost una nefasta pentru poporul român. Daca îl supraveghezi pe om si investesti doar în mijloacele de productie vei dezvolta doar nenumarate forme goale fara continut si vei ajunge la faliment. Ce vei face cu mentalitatile, cum vei lupta cu ele? Orice vei face, acestea te vor trage mereu înapoi. Altfel spus, daca nu tii cont de om, de necesitatile fizice, morale si spirituale, nu vei reusi niciodata sa ridici o tara înapoiata la nivelul de civilizatie al altor tari. Prin urmare, investeste în om, nu-i calca aspiratiile de libertate în picioare, si nici onoarea si demnitatea lui. Lasa lanturile slobode, fii mai putin lacom si mai echilibrat. Fa-l sa simta ca traieste liber si demn în tara lui. Daca traim mereu cu grija zilei de mâine, ne vom ploconi mereu la altii si nu vom ajunge prea departe. Iata ca tot ce s-a strâns în perioada comunismului, si s-a strâns destul de mult, s-a dus pe apa sâmbetei. N-au profitat nici generatiile trecute, nici cele prezente si nici cele viitoare. A profitat doar o clica de oameni fara scrupule, care cu sprijinul statului, a paraduit si paraduieste avutia nationala. Restul populatiei a saracit. Nu ne putem schimba mentalitatea daca mergem doar pe austeritate, ci dimpotriva vom deveni din ce în ce mai umili si mai saraci. Investeste în om. Fa-l sa capete încredere în propriile-i fortei. Si în propria lui tara. Ofera-i în acelasi timp posibilitatea sa vada lumea si sa se simta lejer în tara lui. Nu-l împovara prea mult. Despovareaza-l de birocratie. Redu circuitul hârtiilor inutile. Nu pompa totul în banci. Fa în asa fel ca bancile sa lucreze si în favoarea celor care au initiativa. Fa în asa fel ca si finantele sa depinda de om, nu numai omul de lumea finantelor. Si atunci vei putea schimba ceva profund în societatea si economia româneasca. E absurd sa pompezi bani proveniti din dobânzi, taxe si impozite, dar si alte resurse (circa 7 miliarde de euro) în numele unei cauze straine, care nu-ti va aduce nici un câstig, ci doar pierderi, supunându-ti propria populatie la o politica de austeritate la fel de aberanta precum cea din anii cei crânceni ai dictaturii ceausiste. Daca vom taia din nou salariile si vom creste fiscalitatea nu vom face altceva decât sa stimulam exodul fortei de munca spre Occident, iar România se va trezi într-o situatia fara iesire, când productia asa precara cum e acum va stagna si mai mult. Vom adopta atunci mentalitatea celor batuti de soarta, a oamenilor resemnati care îsi duc traiul de pe azi pe mâinesWU1t . * Bunica din partea mamei, Agafia, era din Fântâna Alba. Dar dupa venirea închiderea granitei trecuse clandestin, probabil, noaptea granita, împreuna cu bunicul meu Dorofei si cele trei surori ale mamei, Anna, Nastasia si Elisaveta, refugiindu-se în România. Aici au pribegit fara acte, ascunzându-se în vagoanele de marfa, aproape prin toata România, ajungând pâna în Banat si Dobrogea, de unde au revenit în Bucovina, asezându-se la Radauti. Dincolo, la Fântâna Alba, a ramas doar unchiul meu Iacov, ca sa aiba grija de casa si de bruma de avut ce-a mai ramas. Desi s-a casatorit acolo si a avut sapte sau noua copii, a trait tot timpul cu teama sa nu fie arestat si trimis în Siberia, cu toata familia, tocmai pentru faptul ca rudele sale apropiate luasera calea exilului. În anii cincizeci-saizeci, în Bucovina sovietica era o saracie crunta. Oamenii de la Fântâna Alba abia aveau ce mânca si îmbraca. Îmbracamintea lor se rezuma la pufoaica, pe care o purtau pâna se destrama si vara, si iarna, pantaloni vatuiti si cizme unse cu vaselina. Femeile purtau niste fuste colorate si baticuri groase, cenusii... Probabil ca anii de foamete de dupa razboi si teroarea stalinista le taiasera tot elanul vital. Traiau la Fântâna Alba ca într-un gulag. Traiau o mare drama. Noi, cei de aici, îi ajutam. În special femeile, sculându-se în toiul noptii înainte de marile sarbatori, înainte de-a se crapa de ziua, luau o multime de tagârte pline cu mâncare, dar si cu haine, si ajungând într-un loc mascat de tufisuri unde curge un fir de apa, dupa ce treceau granita româneasca, aruncau pachetele de haine peste fâsia sovietica, iar rudele si prietenii lor de acolo, înstiintati din timp, nu stiu cum, prin semnale de fum sau poate printr-un alt mod de comunicare (limbajul clopotelor?), veneau acolo, si înfruntând primejdia, culegeau pachetele si le împarteau apoi rudelor ramase dincolo. Cât timp am stat la Climauti, vedeam satul mamei, Fântâna Alba doar daca ma urcam în clopotnita. Sau daca ma apropiam de locul unde fusese trasata de vârful bont al creionului lui Stalin granita. Granita a fost ca un blestem, ca de altfel si descinderea Armatei Rosii la Fântâna Alba, locul unde s-a aflat mult timp Mitropolia tuturor staroverilor din lume. Aici se aflau câteva biserici si manastiri. Patrunzând în sat, bolsevicii s-au comportat ca o hoarda salbatica. Calugarii erau alungati din mânastiri, iar maicutele trimise si ele în pribegie. Bolsevici au dat apoi jos clopotele din clopotnitele catedralei si le-au spart în bucati. Le-au încarcat în camioane si le-au trimis la o fabrica de armament. Au scos afara papurile, si cartile sfinte, au scos si icoanele, - unele dintre ele pictate pe vremea lui Rubliov -, au aruncat benzina peste ele si le-au dat foc. Mai mult decât atât, i-au pus pe batrânii din Fântâna Alba sa se dezica de credinta lor straveche, si sa scuipe icoana Mântuitorului Iisus, batuta în cuie pe gardul cârciumii din mijlocul satului. Nici batrânii, nici tinerii nu s-au dezis de credinta lor. Asta s-a întâmplat în 1941, cu putin timp înainte de masacrul de la Fântâna Alba. În ciuda stradaniilor de care au dat dovada, armata rosie nu a putut sa-si duca misiunea de demolare a credintei pâna la capat, caci, prevazatori din fire, în urma urgiilor de care au avut parte de-a lungul secolelor de pribegie, localnicii au ascuns o parte din odoare si de icoane în podurile caselor, le-au ascuns si în gropile sapate în gradini, iar câteva clopote le-au scufundat în iazuri si fântâni. * În fiecare an, când satul întreg se pregatea de Sfântul Dimitrie, când copiii se pregateau sa aprinda focurile pe malul râului din vreascurile adunate de pe marginea drumului, pentru ca sa sara chiuind de trei ori peste flacari, si în timp ce batrânii îsi lepadau cojoacele în batatura, momind umbrele mortilor sa se aseze pe ele, granita, pe masura ce se întetea amurgul, se umplea de la un capat la altul de tot felul ciuperci si ciupercute. Puteai vedea acolo si ciuperci de câmp, si ciuperci de balegar, si tot soiul de opintici rasarite în cuiburi chiar lânga stâlpii însemnati cu stema ce strajuiau fâsia arata, si ciuperci numite buza caprei, si cele ce se numeau urechile babei, si tot soiul de hribi cu palarii carnoase, si ciuperci numite turta vacii, si bureti calugaresti, si ciuperci ce semanau cu niste nori, din care ieseau fulgere, si tot felul de galbiori, si bureti de cerneala, si pastravi de stejar, si tot soiul de roscove, si laptuci, si bureti serpesti, si zbârciogi, si ciuperci numite laba ursului, si hulubite, si pâinisoare, si cele numite urechiuse, si cele ce semanau cu aripile unor fluturi; ciuperci mari ca niste clopote, si ciuperci mici ca niste giuvaiere – adevarate minunatii ale Domnului. Iesind din case pe la miezul noptii, femeile mergeau în siruri lungi pe ulitele satului, îndreptându-se spre granita. Nu se temeau sa încinga o hora muta pe mijlocul fâsiei arate si asta fiindca stiau ca din pricina sporilor care pluteau prin aerul siniliu poleit de haloul lunii, soldatii care pazeau granita se cufundau într-un somn atât de adânc, încât nu se trezeau decât a doua zi când soarele dadea deja sa apuna. În noaptea aceea granita era a lor. Le vedeai alergând cu parul despletit pe umeri de-a lungul si de-a latul ei, îmbracate în camasi albe de in, lungi pâna la calcâie. Se învârteau în jurul strajerilor adormiti cu armele în mâna. Se învârteau în jurul lor si le cântau la ureche cântece desucheate. Iar atunci când se crapa de ziua, se întorceau pe la casele lor cu donitele pline de mânatarci si le rasturnau pe perna, lânga capetele barbatilor adormiti ale caror trupuri le îmbratisau prin somn, lacome de cât mai multa iubire. Nichita Danilov este scriitor si publicist
