„Nu-i asa, draga Petru, ca ai vrea sa ajungi, bazându-te pe stiinta ta contabila, sa descoperi toate tainele lumii acesteia, ba chiar si ale celeilalte lumi, ajungând la nemurire?” De fiecare data, duminica sau de sarbatori, când tata se întâlnea cu Petrica la biserica îi spunea: „Sa nu uiti ce te-am rugat...” „Stai cuminte, unchiule, îi raspundea Petrica, nu uit eu asa usor...” Unchiule era un simplu apelativ pe care-l folosea don Pedro, asa îi spuneam cu totii lui Petrica Ivanov, fostul nostru coleg de facultate, un om, de altfel, minunat, care însa se aprindea usor si mai ardea si atunci când îi trecea naduful, ca sa scurteze distanta dintre generatii. Între el si tata nu erau nici un fel de grad de rudenie. Tata se nascuse în Nordul Bucovinei, iar Petrica în Delta Dunarii. „Undeva în stufaris”, spunea tata. Ironiile tatei erau spuse fara rautate, mai mult asa, de amorul artei, mai mult ca sa te binedispuna, decât sa te puna pe gânduri. El le folosea atât ca arma de aparare, cât si ca arma de atac, având obiceiul sa întoarca pe dos vorbele interlocutorului si sa-l ia peste picior. De cele mai multe ori însa, când nu gasea un interlocutor capabil sa-l asculte, se lua peste picior de unul singur, vorbind în dodii. Daca familiile noastre s-o fi înrudit cumva, radacinile acestor legaturi de sânge s-au pierdut în negura vremurilor. În ciuda acestui fapt, don Pedro se purta cu tata ca si cum ar fi fost rude apropiate. Iar tata se amuza pe seama lui. „Un unchi mai drept nu ti-ai putut gasi? Nu vezi ca am spatele deja îndoit si merg în cârja?” Într-adevar, tata, nu stiu exact din ce pricina, probabil ca avea el o socoteala a lui, îsi cumparase înca din tinerete de la un croitor din Cernauti o cârja, pe care o tinuse mult timp dupa dulap, dar într-o duminica ploioasa o scoase de acolo, folosind-o ca pe umbrela, drept care se întoarse cu hainele curgând leoarca pe el si nu se mai desparti de cârja lui. „Cârja asta, îi spuse el mamei, o sa ma apere si de ploaie, si de vânt...” „Daca spui ca o sa te apere, spunea mama, atunci o sa te apere... Numai sa ai grija sa nu te trasneasca vreun fulger ratacit de sus...” „N-o sa ma trasneasca. Nu merg singur, adauga batrânul. Merg pretutindeni însotit de îngerul meu pazitor, care ma vegheaza îndeaproape din ceruri si ma apara de rau...” „Daca te apara de rau, atunci de ce îti umple capul cu prostii? Ai îmbatrânit si tot degeaba, mintea ti-a ramas în urma. Nu stii si tu sa vorbesti ca un om, ci îi iei pe toti peste picior, cautând în orice vorba auzita un prilej de gâlceava. Râd pâna si gainile de tine.” „Nu râd, îi raspundea tata, ci doar cotcodacesc...” De umblat, tata umbla înca drept si în pas destul de vioi. Iar când se oprea, mintea îi era atât de limpede, încât nu putea sa se abtina sa faca ironii pe seama oricui îi iesea în cale. Asa facea si cu don Pedro. Dar don Pedro nu se supara. Privindu-l deseori în strana, cum întoarce filele patate de rugina ale Ceaslovului, înainte ca don Pedro sa apuce sa citeasca din buchile îmbibate de miros de tamâie, tata zicea: „Esti sigur ca nu uiti?” „Nici o grija, unchiule, zicea pe un ton ironic don Pedro, nu uit eu! Am o memorie de rinocer! Întreaba-i de colegii mei de facultate, citind o singura data, am învatat pe de rost Istoria contabilitatii de la origini pâna în zilele noastre, o carte la fel de groasa cât cea mai lunga zi de post... Ca sa nu mai vorbesc de conturi, le cunosc pe toate, ca pe...” Aici, Petrica se poticni. Vru sa spuna ca pe Tatal nostru, dar îsi dadu seama ca aceasta comparatie nu pare a fi la locul ei si ca tata auzind-o nu ar fi scapat prilejul sa-si bata joc de el, asa ca adauga: „Adica de la A la Z.” Dar si aceasta formulare îl nemultumi pe Petrica. Conturile nu se numerotau de la A la Z, ci aveau numere de cod. Daca l-ar fi întrebat batrânul, tata, adica, Petrica i-ar fi putut vorbi ore în sir, chiar si în timpul slujbei, despre contabilitate dubla, de activ si de pasiv. Despre rolul contabilitatii ca stiinta si relatia ei cu matematica, dar si cu arta si religia. I-ar fi putut vorbi si despre dubla înregistrare si corespondenta conturilor. Despre structura bilantului contabil si formula Capitalului lui Marx. Dedicându-se cu totul muncii de cercetator la Institutul „Alexandru Philippide”, don Pedro visa sa i se reveleze într-o buna zi contul nemuririi, ba chiar si contul în care bunul Dumnezeu îsi tine ascunsa o parte din puterea sa. Despre visul acesta nu vorbise nimanui. Nici prietenii de pahar, nici sotia, nici rudele apropiate nu stiau de aceasta obsesie a sa. Tata îi ghicise însa gândurile tainice, întrebându-l, tam-nisam, într-o buna zi: „Nu-i asa, draga Petru, ca ai vrea sa ajungi, bazându-te pe stiinta ta contabila, sa descoperi toate tainele lumii acesteia, ba chiar si ale celeilalte lumi, ajungând la nemurire?” „Tot ce-i posibil, raspunse Petrica fara tulburare în glas. În fond de ce n-as visa? De aceea ma si sfatuiesc cu dumneata sau chiar te trag de limba, încercând sa te determin sa-mi destainui o parte din aceste taine, pe care, fiind mai batrân decât mine, se pare ca ai început sa le pricepi...” „Ma trage de limba, i-auzi, replica tata, niciodata nu ma întrebi nimic. Si daca n-as fi eu cel care întreaba, am sta unul în fata altuia ca doi stâlpi, fiecare adâncit în mutenia lui. Dar ce zici, fiule, câteodata tata asa i se adresa, cu fiule, crezi ca Dumnezeu lucreaza cu contabilitate dubla, sau are o alta masura?” „Cred ca are alta masura... Creatia lui are nevoie de o altfel de contabilitate decât aceea pe care o cunoastem noi...” „Tot ce-i posibil, raspundea batrânul, atingându-l pe Petrica apoi acolo unde îl durea mai tare: Si tu, nu-i asa, te-ai gândit sa pui laba, scuza-ma ca vorbesc vulgar, pe contabilitatea lui Dumnezeu, de aceea ai învatat bechiile bisericesti si ai devenit evlavios. Stai cuminte în banca ta, Petrica, adauga tata, mai degraba Dumnezeu o sa-i dezvaluie tainele contabilitatii unui copac ce creste la marginea padurii, decât unui contabil...” „Dar eu nu sunt contabil”, se încrunta Petrica. „Dar ce esti?” „Cercetator de gradul trei.” „Pentru mine esti contabil, si, desigur, cântaret în strana... Aici, pot sa-ti spun ca ai într-adevar talent. Dar nu visa la mai mult. Lasa contabilitatea lui Dumnezeu în pace.” Dupa acest dialog, tata si Petrica stateau un timp cuminti în banca lor. Ascultau canonul, ascultau si Sfânta Evanghelie, dar în cele din urma, biruiti de lungimea slujbei, începeau sa converseze din nou, soptind unul la urechea celuilalt: „Legile contabilitatii ti le-ai însusit cum se cuvine, si acum poti jongla cum vrei cu ele, începea tata. Poti sa faci din tântar armasar. Sa umfli sau sa golesti conturile dintr-o rasuflare, stingându-le ca pe niste lumânari la sfârsitul operatiunii. Nu am nici o îndoiala ca la astfel de mismasuri te pricepi. Însa ceea ce te-am rugat eu nu are nici o legatura cu contabilitatea. S-ar putea ca tocmai din pricina contabilitatii, a multimii de conturi si de cifre ce s-au adunat în mintea ta, sa uiti de rugamintea mea. Apoi, nu uita ca mai e si necuratul.” „Ce treaba are necuratul aici?” „Are, cum sa nu aiba, raspunse tata. Oriunde vede câte o cifra, necuratul începe sa se agite si nu se lasa pâna nu încurca itele.” „Poate sa se dea necuratul si peste cap, odata ce am batut palma, n-am sa dau îndarat.” „Dar am batut si palma? Când?” „Chiar în pridvorul bisericii, în urma cu câteva saptamâni, în timpul slujbei de Înviere” Si ajungând aici, Petrica îi reaminti lui tata cum s-au petrecut în mare lucrurile. Era aproape de miezul noptii. Preotul si enoriasii iesisera în pridvorul bisericii cu lumânarile aprinse, cu crucea sfânta, cu evanghelia si prapurile fluturând în bataia vântului, cântând Hristos a înviat din morti cu moarte pre moarte calcând... Începura sa bata clopotele. Auzindu-le, tata se apropie de Petrica si rosti pentru a nu stiu câta oara vechea sa rugaminte. Ba mai mult decât atât, insista ca întelegerea lor sa fie consfintita printr-un legamânt: strângerea palmelor. Legamântul acesta era sacru pentru staroveri. Daca bateai palma cu cineva era ca si cum ai fi semnat si parafat nu un document notarial, ci o sentinta care trebuia dusa cu orice pret la îndeplinire. Batura deci palma, privindu-se adânc în ochi, atenti atât la gesturile lor, cât si la slujba Învierii ce se desfasura în jur. Atunci tata, aprinzându-si lumânarea stinsa de la Petrica, îi spune, nu stiu pentru a câta oara, probabil nu ca sa-i aduca aminte de rugamintea sa, ci mai mult ca sa-l tachineze: „Sa nu uiti ce te-am rugat, Petrica.” Îmbatrânind, tata începea sa uite de la mâna pâna la gura, sau mai degraba se prefacea ca uita. Si asta ca sa se amuze fie pe socoteala mamei, sau a oricarui interlocutor. Uneori gafele pe care le facea, începeau sa-l puna pe gânduri chiar si pe el. „Si daca nu am facut-o intentionat? zicea. Poate ca într-adevar m-am sclerozat...” „Îmi promiti ca n-ai sa uiti?” i se adresa el lui Petrica, ferindu-si lumânarea aprinsa de bataia vântului de primavara. „Nu am sa uit, cum sa uit?!” „Juri pe Hristos?” „Jur, raspunse Petrica, împiedicându-se de trepte. Chiar de-ar fi sa ma scol de pe patul mortii sau chiar din morti, am sa ma scol si am sa vin sa-ti îndeplinesc dorinta...” „Asa sa fie”, zise tata. „Asa sa fie”, îi întari vorbele Petrica, strângând cu putere mâna întinsa a lui tata. (Va urma) Nichita Danilov este scriitor si publicist
