Nu as vrea sa ratez elementul de „postmodernitate” implicita din constructia artistica a lui Albom: iesirea din aula si revenirea în agora reprezinta un vis (înca nu în totalitate materializat) al multor generatii de scriitori. Literatura autentica, sugereaza ei, nu se poate ivi decât pe baricadele vietii, în transeele realitatii brute. Marti cu Morrie impune, prin urmare, ideea atât implicit (ca metafora de context), cât si explicit (ca varianta de literatura-„jurnal de front”, cum ar veni). Nu as spune ca, dupa standardele noastre culturale, americanul Mitch Albom este un scriitor de prima mâna. Noi - împreuna cu alti europeni - credem înca în prioritatea asa-zisei „literaturi înalte” în fata - nu o data peiorativ - numitei „literaturi de succes”. Exista suficiente argumente rationale de sustinere a acestui punct de vedere, asa încât nu voi irosi nici spatiul Ziarului de Iasi, nici timpul dumneavoastra, pentru a juca, ipocrit, rolul de avocat al diavolului. Cert ramâne doar faptul ca, peste Ocean, cele doua concepte s-au suprapus. Adica nu te prea poti (auto)intitula „scriitor” („de succes” ar completa deja pleonastic notiunea) fara sa vii cu dovada clara a tirajelor fabuloase, iesite la edituri de prestigiu, si a conturilor din banca (pe masura) ce însotesc, obligatoriu, frenezia impactului de piata. Albom, la cei saizeci si trei de ani ai sai, corespunde întru totul profilului, desi, repet, romanele sale nu intra neaparat în top-urile literare ale criticii serioase din Europa (si, prin iradiere, din România). Tuesdays with Morrie/ Marti cu Morrie (din 1997, tradus, în România, la Humanitas) si The Five People You Meet in Heaven/ Cei cinci oameni pe care îi întâlnesti în Paradis (din 2003), cartile de fictiune cele mai reprezentative publicate de scriitor, nu trec, estetic vorbind, de palierul melodramelor postindustriale, unde alienarea consumerista constituie subiect de disectie si contemplare filozofica. Totusi, în Statele Unite, ambele au furnizat scenarii de ecranizare (pentru televiziune), aducând, pe platourile de filmare, nume de referinta (Jack Lemmon, Hank Azaria, Jon Voight s.a.) si producând un interes public imens. Însasi Oprah Winfrey (alas!) a recomandat primul roman audientelor americane, în faimosul ei talk-show, numindu-l „cartea anului”. Interesant însa, Mitch Albom, editorialist sportiv de formatie, a devenit autor de literatura destul de târziu (abia în 1997) si cumva din întâmplare. Într-o seara, îsi descopera, absolut incidental, pe un canal de televiziune (ABC), un fost profesor de facultate dând un interviu referitor la o boala necrutatoare („scleroza multipla”), de care universitarul în cauza sufera în stadiu terminal. Viitorul scriitor e impresionat, deoarece Morrie Schwartz, omul din spatele ecranului, fusese profesorul lui favorit. Mai mult, tânarul Mitch apucase sa-i promita, la absolvire, ca va tine negresit legatura cu el, dar, coplesit de rigorile existentei sociale, nu reusise sa-si onoreze cuvântul dat. Ca atare, Albom ia o hotarâre neasteptata si mai degraba atipica pentru un individ cu bune premise de ascensiune profesionala. Desi locuieste si lucreaza în Detroit, îl va vizita pe Morrie, în fiecare saptamâna (martea), la Boston. Decizia trebuie interpretata nu numai emotional, ci si subliminal. Mitch are un frate, Peter, bolnav de cancer, care s-a izolat de familie, plecând în Europa si nepermitând apropiatilor sa patrunda în intimitatea suferintei lui. De aceea, putem banui la Albom si un capital urias de compasiune - neconsumat - transferat simbolic spre batrânul Morrie. Oricum ar fi, subiectul romanului (Tuesdays with Morrie) s-a nascut în acest mod, tesând, estetic, firele realitatii imediate, realitate care ar fi putut, altfel, sa „se rostogloleasca”, nestiuta, pe coridoarele întortocheate, întunecate si, ultimativ, ferecate ale subconstientului. Onest, Mitch Albom nu schimba nici macar numele personajelor sale. El e chiar „Mitch”, fostul student venit, cu regularitate saptamânala, la batrânul sau profesor, „Morrie” (Morris Schwartz), pentru o ultima lectie - de data aceasta de viata propriu-zisa, scapata, prin natura circumstantelor, de sub controlul depersonalizant al academismului. Nu as vrea sa ratez elementul de „postmodernitate” implicita din constructia artistica a lui Albom: iesirea din aula si revenirea în agora reprezinta un vis (înca nu în totalitate materializat) al multor generatii de scriitori. Literatura autentica, sugereaza ei, nu se poate ivi decât pe baricadele vietii, în transeele realitatii brute. Marti cu Morrie impune, prin urmare, ideea atât implicit (ca metafora de context), cât si explicit (ca varianta de literatura-„jurnal de front”, cum ar veni). Datorita „maieuticii” din fiecare marti a batrânului profesor, Mitch (personajul, autorul) îsi recupereaza, anamnetic, umanitatea - ocultata odinioara de spectrul alienant al competitiei sociale „robotizate”. În concluzie, radiografia mortii prilejuieste, prin dimensiunea epicureica a venerabilului Morrie, o exaltare triumfalista a vietii. Nu întâmplator, Albom îi dedica romanul fratelui bolnav, Peter, „cel mai curajos om pe care îl cunosc”. Curajul asadar! Aceasta virtute, iata, suprema a lumii în care traim. Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
